ANCA SÎRGHIE
                                             

                 MEANDRELE FEMINITĂȚII
   ÎN RECENTUL ROMAN AL IOANEI HEIDEL

     Stabilită în Germania de peste 30 de ani, Ioana Heidel ne pune în fața unui nou roman al ei, numit printr-un inspirat paradox În așteptarea trecutului, titlu perfect grefat pe conținutul acțiunii, o călătorie spre fericirea pură a unei femei, care extrapolează sexualitatea din conceptul de iubire într-o proiecție narativă cu totul inedită. Nu este lipsit de semnifi-cație faptul că Ioana Heidel a tradus în germană romanul Dincolo de orizont, sub titlul Mein Lebensweg bis jenseits des Horizonts, ca dovadă că scriitoarea se simte acasă în ambele limbi. Un caz fericit, desigur, datorat – suntem tentați să credem- realității că anual scriitoarea petrece luni bune la Sighișoara, iar faptul că ea nu părăsește limba maternă ca autor de proză nu poate decât să ne bucure.
    Structurată ca bildungsroman sentimental, noua ei carte de proză psihologică reflectă nu atât evoluția spirituală a Flaviei, personajul principal, ci viața ei emoțională, urmărită de la anii copilăriei și până la simbolica stingere din final, una uimitoare, desigur. Ioana Heidel face o inedită secționare a trecerii prin adolescență, tinerețe și maturitate, înaintând pe o linia inedită dintre iubire și prietenie, separându-le la dorința mereu circumspectei fete, oricât de perseverent a fost în insistențele sale băiatul îndrăgostit, Vlad.
    Sub semnul acestei neîmpliniri erotice este conceput debutul romanului, unde în plan oniric Vlad se vede mire alături de Flavia, rostind cuvintele “până ce moartea ne va despărți”, care devin un laitmotiv al vieții cuplurilor prezentate de scriitoare mai mult sau mai puțin insistent. Acest prim episod oniric ar putea să figureze ca o propunere a autoarei pentru final, unul deschis, solicitând imaginația cititorului. Ca un pictor care hașurează cu pricepere ipostazele legăturilor sufletești existențiale între împlinire și dezamăgiri felurite, Ioana Heidel dă viață câtorva alte cupluri, dar fără insistențe descriptive de tip balzacian.

Deloc puține sunt celelalte cupluri, de la Corina-Valeriu și Tudor, izbăvitorul ei după o experiență erotică imprudentă, Camelia și Sergiu sau apariții cu totul episodice ca Magdalena și Radu, dar puternic caricate fizic și de aceea ușor de remarcat.
     S-ar putea aștepta ca doamna Heidel să continue maniera abordată în cele două romane anterioare, căci autoficțiunea definește viziunea ei în Dincolo de orizont și în Mi-a plăcut culoarea. Tipologia noii sale cărți postulează poziționările erosului. Flavia refuză pe Vlad, prietenul din copilărie, de care o îndepărtează, cum motivează ea autoconvingându-se, egoismul și lipsa fermității față de mama lui posesivă. În interpretarea atitudinii fetei, de o frigiditate voită și greu de raportat la mentalitatea tinerilor de astăzi, aș lua aminte la cugetarea psihologului Alexandru Pleșea: “Oamenii inteligenţi sunt convinşi că aceia, care știu să aștepte, au parte de lucruri bune. Majoritatea oamenilor vor să obțină tot ceea ce-și doresc, exact atunci când formulează aceste dorințe. Oamenii inteligenţi ştiu că trebuie să muncească din greu pentru ceea ce-și doresc, iar rezultatele muncii lor vor fi vizibile după un timp, dar vor dăinui toată viaţa.” Aceasta pare să fie și rațiunea Flaviei. Deși se simte bine în preajma tânărului care o caută insistent, ea nu ține să ajungă cu el la o experiență sexuală, caz rarisim în proza noastră, în care atracția fizică a îndrăgostiților a devenit forma cea mai evidentă a fericirii umane. La Flavia hormonii adolescenței nu-și fac resimțită acțiunea, pentru că tocmai când devenise liceană, o reîntâlnire cu Vlad o determină să-și folosească propria forță fascinatorie, dar fără ca mărturisirea lui de indubitabilă dragoste să o determine la un pas riscant. Flavia simte că ținea la el „ca la un frate”, dar mărturisește amicei sale Lavinia: “n-aș fi vrut să-l pierd ca prieten pentru nimic în lume, însă niciodată n-aș fi putut să-i devin iubită. De aceea mă temeam de următoarea conversație, mă temeam să nu rămân fără Vlad.” O prietenie veșnică, dar fără dimensiune erotică este trăirea pe care o experimentează Flavia. Dimpotrivă, Vlad la cei 16 ani al lui, îi declară:”Sunt îndrăgostit de tine, Flavia, și sper că așa va rămâne pentru tot restul vieții.”
     Desigur că vârsta adolescenței nu este terenul unei sexualități manifeste, dar este propice visului erotic. Vremea lui Romeo și a Julietei a trecut de multe secole. Dar raționalitatea ce domină personalitatea fetei explică glacialitatea deciziei: “Niciodată nu i-am dat de înțeles că aș fi îndrăgostită de el.” Strategia tergiversării, perfect conștientizate a Flaviei, nu încurajează speranță erotică, chiar dacă nici depărtarea și nici inerentele prietenii, specifice vieții studențești, nu au clintit soclul de statuie pe care Vlad îl avea în conștiința Flaviei. Confesându-i-se Laviniei, ea recunoaște: „Indiferent de modificările ce urmau să apară în viața noastră, Vlad rămânea unicul meu prieten. Cu sau fără sentimente, locul câștigat în inima mea nu îl mai putea lua nimeni niciodată.” Tot arsenalul de încercări masculine, de la sărut la propunerea unei nopți romantice într-o cameră de motel, eșuează categoric și invariabil. Ajunși studenți în același oraș, cei doi tineri se văd rar, inexplicabil de rar. Și totuși Flavia nutrea convingerea că între ei “era ceva indefinibil, ce nu permitea nodului ce legase inimile lor să cedeze.” Iată o raportare pe care niciun scriitor n-a mai imaginat-o în literatura română, ..............  

mai mult....