ANDREI GAZSI
           

                                   Porunca

  
Nefiind stăpână pe trupul ei, Dumnezeu a rescris porunca
și a decis ca fiecare om să își aibă nevasta lui, iar femeia
al ei bărbat.

Așa a început spectacolul, cu suișul cortinei
mărturisind lumina prin care sclavii de casă
purtau pe umeri, de-a latul scenei, cadavrul lui,
al faraonului, trecându-l prin inelul de foc al acordeonului
tocmai când mama mea mă năștea
pe plaja reginelor decapitate, răcnind.
 
Din dragoste, prin această fereastră nemișcată, tata
o privea înlănțuit, prin limpezimea lentilelor lui de lavă.
Gleznele ei arse de soare, opinteala în emoția facerii
se îmbăiau în zbaterea zeilor.
 
Dacă nu m-ai văzut și nu ai văzut încă nici
toate aceste minuni, cu ochii tăi, nu altfel,
nu vei putea atinge zidirea dintre cuvânt și om,
adică poezia, trupul ei întreg,
decât prin moarte.


         Scrisoare către Erdélyi Jozsef
               (dimineața)

Visez și eu la aceeași dimineață arătoasă,
cu ceruri limpezi, albastre, cu păsări flamingo
ștergând lentila soarelui cu aripile, și spun:
e fain și bine că trăiesc clipa asta în care bunicul,
ținându-mă de mână, mă trece drumul
ca pe un fulg dintr-un alt anotimp.

Nu voi fi lăsat de capul meu nici dacă mor,
se vor întoarce din drum și bunicul, și tata, 

       
iar brazii întunecoși și mierla se vor întoarce și ele
să spună că a trăi e fain și bine
atunci când cineva te ține de mână, de inimă 
ca să poți zâmbi liniștit în timp ce mori.

În sfârșit, e bine să fii om mare, dar și copil e bine să fii.
Sunt fascinat că trăiesc, doar că a muri, spune cântecul
desfirat din acordeonul de nisip, e mult mai frumos,
mai încăpător, precum dimineața aceea a ta cu cer limpede
și-un soare îmblânzit în rugăciunea mamelor noastre
prin care pășesc la rândul meu și mor, zâmbind.
 
 

    Omul împăiat de tata din viile noastre de acasă


La început a fost un zumzet acvatic, după care un scâncet
prelungit, rătăcit într-un sac de cânepă, printre stele și nisip,
a pus stăpânire pe fragilitatea omului împăiat de tata
din viile noastre, când tocmai treceam vămile facerii
trăgând peste mine ca pe un pled întinderea primei zile.

Fii fericit, mi-a strigat astronautul, cât îl țineau plămânii,
din cârciuma de peste drum, și nefericit să fie, l-a rotunjit
nevasta clopotarului, preocupată să-mi lege cât mai firesc
umbra de călcâie, ca semn al răbdării pământului.

În timp ce coboram prin harul inelat al maidanului,
în moarte cum s-ar crede, strălucirea aridă a soarelui
mi-a izbit uitătura flămândă cu dosul luminii lui,
după care s-a aruncat în mare ca o fecioară nudă, coaptă,
de parcă nimica nu s-ar fi întâmplat.
 
Vinul chihlimbariu, cu gâtul-i lung de carafă,
rezema clapele acordeonului virtuoz nu departe de aici,
în cafeneaua cu ferestre cât cerul de înalte,
pentru ca oricine care se încumetă să-i treacă pragul
să poată să vază cu ochii lui, nu altfel,
trupul chipeș al păcatului din cerul următor.

             Funia răsucită în clopot


A venit peste mine urâtul,
urâtul sur, nu altul, și a rămas.
Și-a așezat chipul pe chipul meu
ca pe o banală capcană de șoareci.
M-au părăsit toți, și cei care până atunci
mă întâlneau cu zâmbetul lor fălos.
Oare au înnebunit toți îngerii din ceruri?,
au încurcat ei oare macazul astrului sticlos?

M-au părăsit și anotimpurile,...........

mai mult........