Andrei Zanca

                                    Andrei Zanca

                           

                                

                ANDREI ZANCA


                          
exercitarea prezenței
  
                          

     Dețin un tablou pictat de un unchi al mamei. Copil fiind îmi părea că-i zăresc acolo pe toți cunoscuții, toate rudele noastre. De câte ori îl priveam, câte unul din ei se mistuia furat de moarte. O vreme mai era acolo, însă nu mai era el, ci un soi de locțiitor, o umbră, care îl trecea lent sub uitare. Cu timpul dispăreau și ei din tablou. Azi, doar o toamnă pe sfârșite peste un platou bântuit de desfrunziri și o prezență dincolo de toate.
     Straniu totul pe măsură ce pătrunzi în adâncul lui. Infinitul, o ancorare-n clipă; aidoma celui care începe să iubească un om abia după ce acesta s-a dus și se întreabă deodată într-o lume a decorului, oare trăiesc visul altuia - decizia ne aparține întotdeauna. De judecat, va judeca doar vina din adânc ca o smulgere de chip în clipa din urmă.
     O lumină pare să înregistreze totul. Viața așa cum a fost. Să învățăm doar atunci când retrăim durerea adusă altuia? Murind se redescoperă identitatea, cu atât mai lesne cu cât se deprinde mai răbdător alfabetul tăcerii. Viața din spatele oglinzii.
     Poemul genuin încearcă astfel mereu să devanseze o insuficiență. Dacă am fi rotunjiți unul într-altul ar fi suficientă tăcerea, dacă am putea scrie cum visăm, cu rigoarea și simplitatea absolută a visului; unde sfârșește condiționarea visului și unde începe forța nelimitată, hrănită de dor și sete a imaginației, combustia prin har a închipuirii străbătută de melan-colii și nostalgii revigorând cuvintele care ne bântuie?
      Și chiar dacă ea e mereu acolo, obsedant de efe-meră prin nealungata ei prezență, urmează deîndată actul transcenderii prin care se instituie și se înfiripă drept poezie, până când totul devine pretext al arderii lăsându-se-n adânc, impactul detronând preferențialul egalizând vibrația în Tot, unde dorul e blues carpatic și orice roman o poezie savant deconstruită.

      Ce ramâne de făcut, murmur cu cât mă adâncesc mai mult. Explicarea unui dincolo pare că se află aici.

Cele cinci simțuri ale noastre ne ofera „certitudinea solidă” a faptului că tot ce se întâmplă e „real”, însă în vis nu e totul la fel de “real”?
     Intuiția, atât de ignorată, ar trebui să ocupe întâietatea, căci ea este primul simț din contextul încrederii, care poate deschide calea unei noi raportări la lume; atenția nudă , exercitarea prezenței, ce ne îndreaptă înspre conștientizarea sacralității lumii, și nu la porția de profit ce o poate ea aduce în dauna ei și implicit a noastră. Tot ce ne definește e invizibil, gândurile, sentimentele; ca o adiere  -  nu o vezi, însă o simți.
     Suferința, motivele ei nu pot fi înțelese cu mintea. O poate traversa doar inima, fără de sentințele inerente ale minții. Suntem prinși într-un context dincolo de care nu avem acces. La fel cum e greu acceptabilă moartea unui om drag, dacă nu s-au limpezit lucrurile înainte de a se duce. Conflictele îngheață astfel în timp.
      Mergem parcă cu spatele spre țel, spre menirea noastră. Asta îmi amintește de acele vremuri, când nu mi se reproșa nimic decât faptul că respir. Morții caută pacea, cei vii, cu tot dinadinsul, conflictul. Ca într-o sală de dans americană. Negri tolerați cântă și albii se conformează cu toleranță, dansând.
      De ce să ne mai mirăm însă de demonia de-a vrea să fi mereu altfel, de a face mereu deosebiri? În izolarea din Insula Paștelui o mână de oameni înălțau statuile acelea stranii lucrând împreună, împărțind totul. Ca la un moment dat să se scindeze în cei cu urechi lungi si cei cu urechi scurte.
      Ne ivim într-un context care ne silește prin toate valențele lui la adaptare ori izolare. Fiul risipitor, oaia “rătăcită “au îndrăzneala de a ieși din context. Ori toată viața nu facem altceva decât să ne adaptăm trăgând la maximum foloase din această adaptare, ori să evadăm din context, asumându-ne izolarea, anatemizarea, trecerea sub tăcere, însingurarea ca pe niște condiții ale unei limpeziri lăuntrice clamate cu sete.
      Dacă în locul unei tehnici exterioare am fi ales o tehnica lăuntrică, doamne ce departe am fi ajuns, ce departe am fi ajuns, dacă am fi ales acest drum cu patima și pasiunea pe care o pune în joc majoritatea spre atingerera unor scopuri exterioare, caduce și care își clamează repetabilitatea cu consecințele ei, lăcomia, ura și invidia.
      Spuneai că te doare cumplit să vezi animale sfășiate de alte animale, câinele acela strivit de asfalt pe lângă care treceau cu toții nepăsători și grăbiți înspre țelurile lor irositoare. Însă faptul că tu vezi, tu conștientizezi asta, că tu ai privilegiul durerii, suferinței la vederea acestor atrocități nu e deloc întâmplător și constituie un spin al trezirii, o șansă a schimbării de macaz, a unei metanoia, o înălțare la un alt nivel al conștiinței - la fel ca atunci când,, dacă deschidem într-adevăr ochii, “dușmanii” poartă îndeobște chipul nostru ........

mai mult....

Web Design

 

[HOME] [DESPRE REVISTA] [REVISTA] [Mircea Braga] [Carmen Sylva] [Ion Pop] [Rodica Grigore] [Rudy Roth] [Dan Danila] [Gellu Dorian] [Victoria Milescu] [Dan Anghelescu] [Sanziana Batiste] [Magda Ursache] [Paul Auster] [Radu Ciobanu] [Max Jacob] [Stefan D. Dancus] [Paula Romanescu] [Liviu Antonesei] [Clelia Ifrim] [Cees Nooteboom] [Andrei Zanca] [Wolfgang Baechler] [Horst Samson] [Maria Bologa] [Alejandra Pizarnik] [Anastasia Dumitru] [Karl Krolow] [Joaquin Baquero] [Victoria Comnea] [Gabriel Cojocaru] [Paul Tumanian] [Florin Sindrilaru] [Eugen D. Popin] [Patrizia Cavalli] [Vasili Mazurin] [Vasile Gogea] [Sorin Grecu] [Werner Goebl] [COLECTIA] [BIBLIOTECA] [CONTACT] [REDACTIA] [IMPRESSUM] [LINKURI UTILE]