Aurel I. Brumaru

                                 A. I. BRUMARU web -1

      

            AUREL I. BRUMARU


                    Adaptabilitate şi transfer sau
            Cu prepoziţia „înspre” în era schimbării


     Trăim, începând cu deceniul 9 (al secolului trecut), spune Alvin Toffler (v. Transfer de putere, 1990) în epoca dominaţiei cunoaşterii, inteligenţa taie acum punţile brutalei forţe fizice, nu va împiedica însă şi violenţa. Altfel de violenţă. Cei care deţin cunoaşterea – adică informaţia şi computerul, iar nu doar coşurile negre vărsătoare de fum – îşi transferă lejer şi în folosul propriu puterea, ceilalţi s-ar putea să mizeze, cum se vede, pe agresiunea tribalistă, deja pe forţa militară. Acestea, se spune, pot fi zădărnicite prin integrarea informaţională, printr-o necontenită deschidere, a rămâne aşadar numai păstrători de vechi patrimonii, într-o dimensiune conservativă, înseamnă a influenţa în massă exclusiv propagandistic, contând pe elementul tradiţional; uneori în formele nestăpânite cunoscute (istorie triumfalistă sau, cum s-a zis mai de curând, „istorie de parasatas”, pusă adică pe dezgropare şi veşnică pomenire, apoi reminiscenţele idolatrice certate cândva de Emilio Gentile etc.). Fireşte, tranziţia la schimbul eficient de informaţii, în anume condiţii de libertate, nu e lipsită de dificultăţi în cazul tradiţionalismului nepocăit, dar aceasta, ne îndeamnă A.Toffler, ar trebui cel puţin încercată. Ar însemna oare acest lucru şi o dezagregare – rea – a mentalităţilor? Unele, străine fiind, chiar ar trebui dizolvate. Suntem însă în dificultate, pe orişice meridian am fi aşezaţi, atunci când disoluţia s-ar referi la cultura naţională: negare a specificului (diferenţei), a fiinţării etnice (din păcate prizate adesea numai în cadre etografice, folclorice, deja politice etc.).

     Nu e inutil a scruta acum, pe scurt, modul în care se va fi alcătuit şi a lucrat – entuziast ori sceptic – la unii gânditori români conceptul specificităţii; cât, pe urmă, de dureroasă ar fi fracturarea lui (ca formă filosofică) în vederea

                                                          
disponibilizării şi redimensionării noastre în cunoaştere – pentru schimb informaţional, adică în vederea tranziţiei de la neriscanta adaptare la schimb şi speranţă.

      El însuşi mai degrabă printre sceptici, Mihai Ralea (v. Între două lumi, 1943) spunea că psihologia etnică românească întâmpină greutăţi prin disocierea severă între două tipuri de apreciere. Unul aparţine scepticului radical. Acela, cu obişnuinţe mai lungi sau mai scurte prin culturile străine (când nu sunt alogeni interesaţi), ar nega tot: nu avem artă şi literatură proprii, ştiinţă, stând aici înapoia altor popoare; avem o structură şi o compoziţie etnică inferioare, locuirea într-un orientă stătător ne-a pervertit etc. Scepticul radical, crede M.Ralea, e vinovat de: insensibilitate naţională, egotism definitiv, comoditate, o ieftină poză. Dar, scrie mai departe gânditorul, „Exact opus acestei mantalităţi, apare o alta care, cu tot aspectul ei profund patriotic, rămâne tot aşa de obtuză, tot aşa de refractară la priceperea sufletului naţional ca şi cea dintâi.” E mentalitatea grandomană: lipsită de o vedere clară şi de spirit critic „din cauza unui factice sentiment de orgoliu naţional, de grandomanie şovină.” E drept, un rost ar avea această mentalitate, dar numai în unele momente („Poate că îşi are şi folosul ei educativ naţional” – îngăduie Ralea). Însă (afirmând că: „Ceea ce ne trebuie e o atitudine critică justă. O înţelegere bazată pe înţelegere şi discernământ”) ce pune M.Ralea în locul defrişat, ce ne recomandă ? Bizuit pe inutilitatea termenului de rasă, aceasta fiind la toate popoarele numai în amestec, el foloseşte totuşi termenul la caracterizarea fiinţei româneşti: aici mixtura ar fi impresionantă, la noi multiplicitatea raselor şi influenţelor care au plămădit poporul de astăzi a fost mai mare ca oriunde. Variaţia influenţelor, ce a continuat şi după formarea poporului român, prin invaziile ulterioare cunoscute, a determinat o neutralizare de caractere. Românii sunt adică lipsiţi încă de un nucleu, de o tonalitate preponderentă. A voi să faci psihologia românului e a te lovi numaidecât de un haos de elemente externe incomplet asimilate. Avem puţine secole de libertate următoare consolidării definitive ca stat (aci, ca să întărim, relativitatea e mare) şi acest lucru e, în cazul nostru, esenţial. Suntem încă în devenire, în imprevizibil, în imprecizabil. Nu ne întâlnim deocamdată decât cu vagi indicii, cu veleităţi, cu simptome.   La constituirea unei definiţii a specificului, M.Ralea pune, între altele, şi întrebările bune: care e sufletul nostru şi cum oglindeşte el lumea ? Cum se reflectă în român universul şi ce sens atribuie omul românesc acestei reflectări ? Care sunt credinţele lui, amăgirile, speranţele, miturile ? M.Ralea rămâne însă aproape de pragul minimalist, iar în caracterizarea ce întreprinde (adică atunci când încearcă o „caracterizare psihologică”) recurge şi el, cu unele excepţii, la o modalitate epitetică, marginală ...........

mai mult.....

Web Design

 

[HOME] [DESPRE REVISTA] [REVISTA] [Miron Kiropol] [Magda Ursache] [Letitia Ilea] [Iulian Boldea] [Liviu Ioan Stoiciu] [Ion Neagos] [Traian Stef] [Doina Popa] [Liviu Antonesei] [Clelia Ifrim] [Radu Ciobanu] [Mircea Petean] [Dan Florita Seracin] [Eugen Dorcescu] [Daniela Radu] [Victoria Comnea] [Nicolae Iuga] [Dinu Virgil] [Ela Jakab] [Dan Anghelescu] [Julien Caragea] [Dan Chiriac-Kyre] [Viorel Dadulescu] [Mihaela Albu] [Vasile P. Tomoiaga] [Aurelian Sarbu] [Nicolae Coande] [Sonia Elvireanu] [Dana Gheorghiu] [Iulian Chivu] [Boris Marian] [Geo Vasile] [Christel Ungar] [Carolyn M.Kleefeld] [Petru Hamat] [Hans Dama] [Mirel Brates] [Aurel I. Brumaru] [Mariana Moga] [Victoria Milescu] [Valeriu M.Ciungan] [Paul Sarbu] [COLECTIA] [BIBLIOTECA] [CONTACT] [REDACTIA] [IMPRESSUM] [LINKURI UTILE]