BRANISLAV NUŠIĆ

                     (1864 – 1938)
 
                                             
                           PRIMA DRAGOSTE *

      Despre prima dragoste ar fi trebuit să scriu mai demult, asta pentru că ea s-a întâmplat în paralel cu școlarizarea mea, ba, chiar aș putea spune, ea are o anume legătură cu materiile școlare, dar nu am vrut să întrerup șirul descrierii materiilor școlare, care laolaltă, oferă o imagine amplă a acelui labirint nesfârșit prin care ne-am târât în tinerețe, acel drum chinuitor, numit anii scolarizării. 
      Despre dragoste, am primit noțiunile de bază deja de timpuriu, în copilărie. Pe atunci, eu, servitoarea noastră și un practicant de la biroul direcțiunii, obișnuiam să discutăm despre chestiuni amoroase în fiecare seară, în spatele porții casei. Mai mult, eu am fost acela care a dat prilejul acelei iubiri, pentru că practicantul m-a cunoscut întâi pe mine, după care eu am fost cel care i l-am prezentat servitoarei noastre. Întâlnirea aceea a fost complet întâmplătoare. Eram în fața ușii casei în brațele bucătăresei. Practicantul, trecând pe stradă, s-a apropiat de mine, m-a mângâiat și a spus:
      - Cât de dulce e acest copil, este al dumneavoastră?
      - Iuuui! – vociferă servitoarea – cum aș putea să am un copil, dacă nici măcar nu sunt căsătorită! Pe motivul acelei întrebări, dacă poate sau nu să aibă un copil, deși nu este căsătorită, cei doi au intrat într-o conversație mai amplă, care a conti-nuat a doua zi, iar de poimâine erau deja în cea mai strânsă prietenie. De atunci, toți trei ne-am întâlnit în fiecare seară în fața porții.
      O, dar ce fel de conversații au fost, de uneori mi-a fost rușine să mă uit în ochii servitoarei. Și s-a întâmplat că de câteva ori am intervenit și eu în discuție, caz pentru care practicantul avea pregătite bomboane în buzunar și de îndată ce deschideam gura să spun ceva, el îmi vâra iute o bomboană în gură, deși nu aveam intentia de a rosti vorbe dulci.
Poate fi considerat păcat pentru literatură că la acea vreme eram încă analfabet și nu am putut să notez unele dintre conversațiile pe care le-am avut în spatele porții.
     - Joțo, - îi spune slujnica noastră practicantului - vino după cină, când familia mea se duce la culcare, îți las un șnițel de la cină.

     - O, sufletul meu, – a răspuns el – oare mi-e poftă mie de șnițel în acest moment, dar dacă tot ai de gând să-l lași, lasă și niște salată. Mie mi-e poftă de tine, doar de tine. Abia aștept să te strâng la pieptul meu, chiar dacă șnițelul se va răci.
Au fost și alte conversații, chiar mai tandre. Așa îmi amintesc momentul când practicantul a întrebat odată:
    - Julo, o să spălați în curând rufele la voi acasă?
    - Da o să spălăm, dar de ce?
    - Păi, poate ai putea să le bagi și pe ale mele, ca să nu plătesc spălatul. 
    - Adu-le! – a răspuns ea drăgălaș.
    - O, suflețelul meu, cât de bună ești. O să aduc trei cămăși și patru perechi de chiloți, îngerul meu!
     În fine, acele conversații mi-au atras interesul, dar mi-au oferit și o anumită instruire practică, care-mi va folosi mai târziu în viață, dar s-au întâm-plat și alte lucruri, mai ales duminica după-amiază, când nimeni dintre ai mei nu era acasă.
     Atunci intram noi toți trei în sufragerie; pe mine mă așezau pe bancă, iar ei stăteau pe pat. În astfel de ocazii, mie mi s-a părut cel mai util să închid ochii, având mare grijă să nu cad de pe bancă.
     Așa că, fiind exersat atât practic cât și pregătit, evident cu învățături despre dragoste, am intrat în viață complet înzestrat și nu e de mirare că m-am îndrăgostit imediat în clasa I de liceu. Nu am decis însă în mod special, că mă voi îndrăgosti după ce intru la liceu. Dar față de intențiile, pe care mi le-am propus din prima copilărie, aș fi putut s-o fac mult mai devreme. Dar, până la liceu, purtam pantaloni încheiați la spate, așa că nici nu mi-a trecut prin cap să mă îndrăgostesc purtând pantaloni încheiați la spate. Abia când, în primul an de liceu, am primit pantaloni care se încheiau și descheiau cu nasturi în față, am simțit că e vremea să mă îndrăgostesc.
     M-am îndrăgostit de Pers(id)a, vecina noastră, pentru că ea locuia și era cea mai apropiată de mine. Persa era pistruiată, purta ciorapi galbeni și avea întotdeauna tocurile deformate la pantofi. Până nu m-am îndrăgostit nici nu i-am dat atenție, dar, din momentul în care m-am îndrăgostit, ea mi-a părut divin de frumoasă și mi-a fost suficient să o văd, chiar și de departe, să-i văd tocurile deformate, ca să mă emoționez și să mă grăbesc să-i ies imediat în cale, să-i întâlnesc cât mai curând zâmbetul de pe fața ei pistruiată.
     Ea era fiica profesorului care ne preda arit-metica și care, nu știu de ce, nu avea o părere prea bună despre mine. Avea nouă ani și era în clasa a treia la școala primară. I-am mărturisit dragostea mea într-un mod neobișnuit de romantic. Cu ocazia unui joc de-a v-ați ascunselea, când ne-am as-cuns împreună într-un butoi în care mama mura varza pentru iarnă. Acolo, în acel butoi, i-am destăinuit sentimentele mele pși, din cauza acelei amintiri, de fiecare dată când trec pe lângă vreun butoi mă emoționez.
     Odată ne-am întâlnit după cursuri și am plecat împreună spre casă. Eu i-am oferit o chiflă, pe care, după aceea m-am obișnuit să i-o cumpăr în fiecare vineri, asta pentru că joi după-amiaza câștigam câteva parale la jocurile la groapă, eu dovedindu-i astfel, odată pe săptămână, cu o chiflă, simpatia și atenția mea. Cu acea ocazie, am întrebat-o în mod serios:
    - Ce crezi Perso, o să vrea tatăl tău să mi te deie dacă-ți cer mâna?
     Ea s-a înroșit, și-a dat ochii peste cap și, în confuzia ei, a rupt un catastif în trei bucăți.
    - Nu cred! – mi-a răspuns ea cu voce scăzută.   Suntemtoamna,
    - Și de ce? – am întrebat-o surprins și îndată m-au podidit lacrimile.
    - Pentru că ești un elev slab! .............

         Traducere și prezentare: EUGEN D. POPIN

mai mult........