CEZARINA ADAMESCU

             
         SINGURĂTATEA ETERNITĂȚII CLIPEI
 Sorin Cerin, Mai singur, Poeme filozofice, Editura Estfalia,                                  București, 2022

     Poate fi un om mai singur decât Lumina Divină? În viziunea poetului Sorin Cerin, poate.
     Singurătatea, pătrunsă din Sângele Viselor, în cel al Clipelor, alergând prin venele Iluziilor Existenței, prin venele Destinului nostru, cea care nu poate fi descrisă decât trăind-o cu intensitate și iubind-o până la sfârșit.
     Câte nu s-ar putea spune despre singurătatea-mpreună, neprihănită și vinovată în aceeași măsură?
     Ucigătoarea singurătate sinucigașă curgând ”prin venele Destinului nostru” care ne fură Timpul Trecut, Prezent și Viitor și care ne înstrăinează tot mai mult de sinele nostru.
     O problemă general umană veche de când lumea. Trăită de omul peșterilor dar și de vânzoleala megapopolisului în care nu mai ai loc nici măcar de o îmbrățișare, de o strângere catifelată de mână, de o privire intensă, disperată și tandră în aceeași măsură.
     Marii anonimi ai lumii trecând neobservați pe culoarele fără de străzi ale cuvintelor. Ce pot dărui marii însingurați ai omenirii, altceva decât cuvinte, semenilor, sătui de aceste reprezentări ale nefericirii universale? Îndreptându-ne spre ”Moartea, / care ne aștepta cuminte și tăcută, / după ce i-am dat Viață, / la colțul străzii cu nume de Destin” (Noapte bună).
     Poetul folosește cu precădere personificarea ca mijloc de expresie: ”fruntea plină de sudoare, / a Unui Timp”; ”Statui de Cuvinte, / șlefuite de furtunile Uitării”; ”pe tejghelele Destinelor”; ”În Sângele Stelelor de Cuvinte”; ”verigheta Patimilor noastre”; ”Zorii însângerați ai Cuvintelor; ”cavouri de clipe”; ”pe buzele înghețate ale unui Cuvânt”; ”pe genele vreunui Orizont”; ”fața roasă a Timpului”; ”aripi de regret”; ”oasele amintirilor”; ”până la tălpile Eternității”; ș.a.
     ”Credeam că ne vom regăsi, / Nemurirea, / naufragiată în Timpul nostru, / etern”, spune autorul în poezia: ”În Timpul nostru etern”. Această dimensiune spirituală, alături

                                             
de altele asemenea, îl preocupă în cel mai înalt grad. Vom regăsi așadar, noțiunile de Timp, Eternitate, Nemurire, Infinit, Lumina Divină, Existență, Libertate, Nemărginire, Adevăr Absolut, Vreme, dar și: Orizont, Zbor, Vise, etc.
     Nu o dată, poetul își adresează întrebări existențiale: ”Libertatea poate însemna încătușare, / printre Iluziile Existenței?”
     Inefabilul își face loc adeseori în versuri, întrupându-se în sintagme și metafore admirabile: ”Stele de clipe”; ”corpul lipsit de Iubire, / al Focului Sacru”; ”rezemați de gardurile reci și ruginite, ale Timpului”; ”Cu gândurile rupte-n coate”; ”tălpile și așa însângerate, / ale Timpului”; ”roata Focului Sacru”; ”speranță văduvă”; ” gâtul mereu inflamat al unei Existențe”; și multe altele.
     Cutreierând ”un întreg Univers al Iubirii” poetul descoperă: ”icoana chipului tău, / înstelat pentru Eternitate, / cu atât de multe Clipe, / strânse-n diadema Infintului, / pe care am așezat-o definitiv, / pe fruntea unicei noastre Stele a Destinului, / care va lumina Viitorul, / altor și altor, / Iubiri, / pentru Totdeauna” (Stele de Clipe).
     O adevărată mărturisire face poetul în ”Lumea de Apoi a Viselor”: ”în drumul către Moarte, / mă închin Zilei, / pe care nu o voi cunoaște, / niciodată, / sub acest Soare, / care nu-mi va mai aparține, / suflării Luminii Divine din mine, / fiindu-mi furat, / de Lumea de Apoi a Viselor, / în care credeam undeva – cândva, / ca fiind, / o Iubire, / pe care nu o voi putea pierde, / niciodată”.
     Și această frumoasă imagine a zăpezii Lacrimilor în poezia: ”Peste zăpezile Lacrimilor”: ”Atât de multă Uitare, / ninge, / peste zăpezile Lacrimilor, / din depărtările Gândurilor noastre, / încât ni s-au înzăpezit, / toate Cuvintele, / ce-ar fi trebuit, / să ne aducă Libertatea de a fi, / Inima unei Iubiri, / care să bată, / îndeajuns de puternic Timpul, / încât să-l alunge, / din brațele Eternității, / ce-l credea până acum, / a fi puntea, / dintre Viața Veșnică și Fericire”.
     Poetul ar dori să se împărtășească din ”Biblia Iubirii”, scrisă în limbaj universal, din care fiecare om să priceapă, după înțelesul său, cum să trăiască fericit și să câștige nemurirea: ”Câte Regrete, / să fi plouat peste Iluzia Existenței, / încât a fost obligat Dumnezeu, / să-și tipărească, / la lumina stelelor atâtor Destine, / Biblia Iubirii, / unica ce a reușit cu adevărat, / să ridice, / Bisericile Eternității, / la zidurile cărora, / să se închine, / Adevărul Absolut, / din zăpada căruia, / ne-am răcorit, / Cuvântul, / atât de înfierbântat uneori, / de Moarte” (Biblia Iubirii).
     Autorul mai crede în ”Focul Sacru al Iubirii” și-n ”Visele / răstignite de Viață, / în cimitirul de Cuvinte, / care nu mai aveau nimic de spus, / pentru nici unul dintre noi” (Nu mai avea nimic de spus).
     Atâta râvnă pentru ”o fărâmă de Lumină Divină, / către o altă Lume, / unde Stelele Destinelor, / nu se mai dezechilibrează, / de pe scara Iubirii, / pentru a cădea, / în golul de dincolo de noi, / unde ajungem să rătăcim, / pe la porțile Morții, / ca și cum ar fi Viață” (Ca și cum.........    

mai mult....