DAN DĂNILĂ

       Printre litere

Sper că mă înțelegeți:
printre litere apare concretul
(un arbore cu numele uitat),
dar umbra tăioasă a cerului
va continua în numele nostru
anatema și rușinea de a spune,
vom agăța într-un cui ruginit
atâtea și atâtea sensuri subtile

Între noi se plămădește istoria,
se depune praful ei demodat –
cu mers de pisică, frica de ieri
se ascunde într-o cutie de carton,
își bandajează spinarea biciuită

Răstoarnă metronomul și fuge,
vopsește gratiile închisorilor,
ascunde moartea de ochii copiilor,
laudă doar ce trebuie lăudat.


        Oare ce

Ce mai poți ține pe palmele deschise
și uscate decât suflete moarte
cu ușurința de a crede că s-ar putea
să cuibărească pasărea colibri,
desfrunziri, o tâmplă obosită.
Dincolo de ele nimicul își repetă
slovele mute, în floarea carnivoră
clipesc ochii iubitei ca altătată
când mai aveau toate culorile
și aplecarea necesară spre taină
(era o lună plină ca un balon
umplut cu lacrimi de glicerină)

Dacă rămâneau două trei cuvinte
fericiți printre toți ceilalți
le repetam, iar ecoul oracolului
era binevoitor, parcă puțin rușinat
că firescul este doar un animal
ce se ascunde, un fel de minotaur.

         Tata

Cândva erau scumpi bulbii lalelelor,
armindenii, prietenii din copilărie,
călătorii care băteau la porți. Acum,
îmi spunea, trebuie să pui prețul
la întâmplare, după cum te lasă inima

Mintea nu ne lasă să facem risipă
de amintiri – când se naște ziua
cu un strigăt înăbușit, când pornește
drujba vecinului – trenurile nu mai șuieră
ca altădată, doar cimitirele suspină,
numai florile de salcâmi sunt dulci.
Eu atât am putut în lumea asta,
restul e cadoul meu neprețuit
ca orice nouă zi. Cuvintele, vorbele

Cândva erau scumpi bulbii lalelelor.


       Copilărie

O corabie cu pânze colorate
cioplită din coajă uscată de pin,
valuri mici care o leagănă – nu
prea departe de acest mal
savant modelat de talazuri
chiar presimțirile sunt firave;
nici paloarea nu este o pavăză
când cauți tărâmul acela
pe care l-ai visat mereu
într-un salon de spital.
Apoi pașii nesiguri spre poartă
în ghetele prea mari ale vieții,
povara lor printre mii de lucruri.
Noroc că mai sunt minuni,
ce noroc că le poți desena.
Dar oamenii mari nu înțeleg
aceste lucruri simple, culorile,
florile înalte până la stern,
povestea tristă a mierlei,
nici măcar foșnetul norilor.
De aceea le zâmbești uneori.


       Portret pe aer

Știu, pe fundalul patriei
se estompează orice portret:
dar cine să le înrămeze
când duse de vânt, cuvintele
sună ca niște ramuri frânte,
ca moartea prelungă a ecoului

Mai bine să înțelegi sângele
etern care tivește orizontul
ca pe o mică jertfă a luminii........

mai mult........

aici interviul cu Andrei Zanca........