DAN DĂNILĂ
           

          
                 Dan Dănilă – Dialog cu Andrei Zanca
    (dialogul a avut loc cu 15 ani în urmă şi nu a fost publicat)

D.D.: Dragă Andi, în primul rând îţi multumesc că ai acceptat acest dialog, nimic altceva decât un pretext pentru a aborda unele probleme care mi se par cruciale, pentru a căuta împreună nişte răspunsuri sau niște concluzii care sper că sunt şi pentru tine de cea mai mare importanţă. Am ajuns amândoi la "vârsta a treia", de tineri bunici, vârstă la care lucrurile cu adevărat importante sunt puţine dar esenţiale.
Iată o primă întrebare, care pentru cei ce nu au avut experienţa ta poate părea banală sau chiar naivă, dar care cred că ne frământă pe amândoi în egală măsură: după două decenii de la plecarea din ţară şi de la căderea comunismului, crezi că ar mai fi posibilă reîntoarcerea? Crezi că decizia de a pleca a fost corectă, benefică pentru viaţa ta, sau un răspuns corect nu este posibil fiindcă implică prea multe necunoscute şi prezumţii privind alternativa şi tot ceea ce ar fi decurs din aceasta?

A.Z.: Nu mă consider nicidecum plecat. Am aşezat doar un spaţiu. Anatemizarea mai mult ori mai puţin tacită a acestei, cum îi spui tu, plecări, este nu numai anacronică, ci şi extrem de văduvitoare pentru cultura română. Totul se trage de la faptul că suntem nişte trasatori de graniţe, de „garduri” între o casă şi alta, între un teritoriu şi altul, între un om şi altul, între om şi dumnezeu. Textele, mesajele mele au apărut şi s-au raportat invariabil şi mereu la meleagul natal. Am şi simţit însă nevoia acestei însingurări blestemat-benefice şi fertile, a unei ruperi de o anume aură a unei demonice irosiri, agitaţii şi goane materiale inerente unei radicale schimbări, o aură străină tăcerii, liniştii şi unei anume reculegeri. Orice resurecţie veritabilă se poate opera însă doar dinspre individual întru o colectivitate / un social, şi nu invers prin impunerea cu forţa a unei grile, a unui comandament social, ideologic asupra unui neam, cum am trăit-o şi o ştim bine amândoi. M-am însingurat întru o decantare lăuntrică pentru o anume tranparenţă necesară. O însingurare a reîntoarcerii, i-aş zice.

mai mult....

D.D.: Perioada anilor petrecuţi departe de ţară coincide cu cea a deplinei tale maturizări biologice şi intelectuale. Ai simţit oare o graniţă ideologică de nepătruns între cele două zone geografice şi culturale ale Europei, sau aceasta nici nu este importantă şi există cumva un dat genetic, o călăuză interioară a fiecăruia dintre noi, care ne poate duce spre adevăr şi libertate, indiferent de locul trăirii?

A.Z.: Pe măsură ce coborăm în adânc, în abisul lăuntric (cel mai adânc dintre abisuri...) diferenţele dintre noi dispar treptat pînă la mistuire: în forul cel mai adânc suntem extrem de asemănători.

D.D.: Care crezi că este, sau ar trebui să fie rolul intelectualului în general şi al scriitorului în special în lumea de azi? Există oare locuri pe lume în care acesta este mai favorizat de soartă, mai armonic integrat în societate?

A.Z.: Oriunde ar fi, eu cred că un intelectual, un scriitor este cel care-şi pune în joc existenţa pentru crezul său. Pe mine însă mă interesează dincolo de ei, schimbarea posibilă la ochi, pe care o întrezăresc în fiecare. Există un moment anume când reîntorcându-te din izolarea limpezirii de sine, Vederea nu mai e doar Vedere, e Devenire. Iar tu cel reîntors devii, şi chiar şi numai prin simpla ta prezenţă, un Trezitor. Este tot ce putem face..

D.D.: Dragă Andi, cum îţi explici că soarta multor state ale lumii se află tot mai des în mâinile unor indivizi dubioşi (şi nu doar în Asia sau America de Sud), a unor oameni de calitate inferioară, tot mai lipsiţi de morală, educaţie sau bun simţ?

A.Z.: Prin faptul că lipsa unei atitudini interogative, critice şi autocritice, a spiritului critic în genere (un pas esenţial al travaliului individual), co-masează oamenii, îi menţine în grupuri uşor manipulabile. Însămânţează cu rafinament într-un grup ori individ o obsesie şi vei observa că nici o altă vieţuitore nu-şi urmăreşte cu mai multă orbire şi încrâncenare alienată scopul inculcat. Şi aici geniul anonim a intuit bine: un nebun aruncă o piatră în fântână şi zece înţelepţi se străduie să o scoată... Cei aflaţi în frunte nu sunt doar emanaţia subtilă a unui subconştient colectiv (când nu se impun coercitiv), ci vor constitui şi ţinta concretă de proiectare a nemulţumirii, urii şi a tuturor „umbrelor” colective. Este „favoarea” de a putea proiecta mâzga lăuntrică asupra altuia, altora, ca singur vinovat. În fond cam toţi sunt bântuiţi mamonic. Fără robi, nici tirani. Ori, fără război, nici bani... Noi spunem şi azi: aşa a fost să fie. Bine. Însă unde a rămas acel simplu: îmi pare rău, unde căinţa? Şi apoi ar fi absolut necesară şi o leacă de smerenie, nu-i aşa?

D.D.: Consideri că este posibilă o lume lipsită de lirism şi poezie, sau acestea, ca şi religia, sunt nişte componente sine qua non ale sufletului uman?.............

aici Dan Danila I.......