Tata
Cândva erau scumpi bulbii lalelelor, armindenii, prietenii din copilărie, călătorii care băteau la porți. Acum, îmi spunea, trebuie să pui prețul la întâmplare, după cum te lasă inima
Mintea nu ne lasă să facem risipă de amintiri – când se naște ziua cu un strigăt înăbușit, când pornește drujba vecinului – trenurile nu mai șuieră ca altădată, doar cimitirele suspină, numai florile de salcâmi sunt dulci. Eu atât am putut în lumea asta, restul e cadoul meu neprețuit ca orice nouă zi. Cuvintele, vorbele
Cândva erau scumpi bulbii lalelelor.
Copilărie
O corabie cu pânze colorate cioplită din coajă uscată de pin, valuri mici care o leagănă – nu prea departe de acest mal savant modelat de talazuri chiar presimțirile sunt firave; nici paloarea nu este o pavăză când cauți tărâmul acela pe care l-ai visat mereu într-un salon de spital. Apoi pașii nesiguri spre poartă în ghetele prea mari ale vieții, povara lor printre mii de lucruri. Noroc că mai sunt minuni, ce noroc că le poți desena. Dar oamenii mari nu înțeleg aceste lucruri simple, culorile, florile înalte până la stern, povestea tristă a mierlei, nici măcar foșnetul norilor. De aceea le zâmbești uneori.
Portret pe aer
Știu, pe fundalul patriei se estompează orice portret: dar cine să le înrămeze când duse de vânt, cuvintele sună ca niște ramuri frânte, ca moartea prelungă a ecoului
Mai bine să înțelegi sângele etern care tivește orizontul ca pe o mică jertfă a luminii........
|