Dan F.- Seracin

                                     Dan Florita-Seracin web -a                     

               

        DAN FLORIȚA-SERACIN


                     IMITATORUL DE PĂSĂRI
                     
         

                          

      Erau vreo cinşpe – douăzeci. Toţi tunşi chilug, şezând pe cuferele lor cătăneşti din lemn, mâncând seminţe de floarea soarelui, cojile scuipându-le pe caldarâmul din faţa fabricii, acolo unde coborâseră din decovil, un trenuleţ dotat nu doar cu platforme pentru transportat marfa, ci şi cu clase, cum erau nu-mite vagoanele pentru călători. Li se spusese să aştepte. Iar ei aşteptau cuminţi, mâncând seminţe şi învârtindu-şi ochii miraţi de lumea în care tocmai descinseseră. Purtau haine sărăcăcioase şi în picioare, toţi, fără excepţie, tenişi. Tenişi albaştri noi.
 
     - De unde aveţi tenişii? i-a întrebat Klesch.
     - Ce-s ăia, bre? s-a interesat unul, care a găsit de cuviinţă să-i răspundă.
     - Tenişii, bă! De-i purtaţi voi în picioare...
     - Aaa, gumeţii ăştia? Ni i-au dat ca să nu venim desculţi...
Klesch a tăcut derutat. Venise cu mine să-i vedem pe moldoveni. I-au trimis să fie înscrişi la şcoala profesională. Că tocmai înfiinţaseră şcoală profesională pe lângă fabrica noastră şi nu erau copii, adică destui elevi localnici înscrişi. De aceea ne-au trimis din alte părţi.
    - Bă, îl întrebase Klesch pe cel care-i răspunse-se, fete n-aţi adus cu voi?
   Apoi s-a întors spre mine, făcându-mi cu ochiul.
    - Feati? pricepuse cel întrebat. Nu. N-au vrut.
    - Ce n-au vrut?
    - Să se bage la profesională. Or rămas la cratiţă. Ş-aşa se mărită azi-mâine... Ziceu ele. Aşa-s featili. 
      Băiatul răspundea între două scuipări ale cojilor de floarea soarelui. Culeseseră pălării de floarea soarelui de pe câmp, căci decovilul adăsta cam mult în staţii. Scuipa cojile tehnic, observase micul Klesch, adică într-un anume loc, unde se strânseseră grămăjoară. Ai fi zis că proceda astfel, pentru ca la plecare să ia grămăjoara cu dânsul. 

       
    - Da la Moldova n-aveţi profesională? se interesase prietenul meu.
      Băiatul ridicase din umerii lui slăbănogi. Avea ochi intens albaştri şi sprâncene aproape albe. Pe pomeţii obrajilor îi înflorea un început de acnee. Degetele cu care îşi vâra seminţele între dinţi se prelungeau cu unghii lungi, încovoiate, negre la capăt.
    - Poate că avem, spusese. Da ăştia au venit după noi... Apoi ne-au împărţit. Noi am ajuns aici.
      Decovilul care-i adusese pe noii veniţi se întorcea pe linia cu ecartament îngust pufăind şi şuierând. Făcea atâta zgomot, încât toţi locuitorii micii aşezări, înşiruite de-a lungul văii de la poalele munţilor Poiana Ruscă, aflau de la un capăt al acesteia la celălalt de manevrele lui. Lăsase platformele cu materie primă în incinta fabricii, urmând ca vagoanele pentru pasageri să le ia cu sine până sus la depou, pentru a fi sumar cosmetizate, aş spune acum. Numite simplu de localnici clase, erau imitaţii în miniatură ale vagoanelor de pe căile ferate cu ecartament normal. Vopsite în verde, culoarea abia li se distingea sub stratul de funingine, căci locomotiva mergea cu cărbuni. Şi ea era negrătăciune, doar anumite piese îi strălucesau ca aurul. Dar nu erau din aur, cum ne păcălise bunicul lui Klesch, când eram mai mici, ci din alamă.
      Aşa îl cunoscusem pe Culiţă, viitorul nostru coleg. Dar moldovenii lui îi pronunţau numele într-un mod foarte ciudat: Culiţî. Mai pronunţau ei şi altele foarte ciudat. Până la urmă, însă, ne-am obişnuit unii cu alţii şi toate au redevenit fireşti. Iar ei şi-au mai adaptat vorbele după pronunţia noastră.
      Amănuntele acestei prime întâlniri mi-au rămas foarte vii în minte. Mi s-au păstrat şi alte întâmplări ale vremurilor de atunci în memorie, dar mai învălmăşit, din ce în ce mai învălmăşit pe măsura trecerii timpului. 
      Pentru a fi organizate spaţii de şcolarizare, s-au aliberat nişte încăperi deasupra unui atelier de prelucrări metalice, numit la şlaifărai, ale cărui zgomote le auzeam în timpul orelor. Acestea erau predate de ingineri sau maiştri în funcţie de timpul liber şi nevoia de bani ale fiecăruia. Director era inginerul Bână, care şi-a făcut studiile la facultatea muncitorească. Probabil că de aceea l-au şi trecut la şcoală, pentru că veniseră la fabrică alţii, mai studiaţi. Om bun tov director, aşa-i spuneam, fiindcă şi dânsul ni se adresa la fel: Mă tovule, ia vino tu încoace!, de pildă. Din cauza platfusului avea un umblet greu.
      Fuseserăm înghesuiţi în nişte bănci lungi, confecţionate în grabă din PAL melaminat, având marginile protejate cu fier cornier, care ne cam tăia îndărătul genunchilor sau pe la coate. Deşi ni se spusese să avem grijă de ele, fiindcă erau bunuri ale poporului muncitor, încă din primele zile moldovenii noştri le împodobiseră cu inscripţii de tot felul. Şi Culiţă îşi scrijelase numele în melamina băncii cu un briceag având mânerul în formă de peşte. Klesch se îndrăgostise de briceagul lui Culiţă şi îi oferise tot felul de obiecte în schimbul său, între care o râvnită şi de mine lanternă cu dispozitivul de ............

mai mult.........

Web Design

 

[HOME] [DESPRE REVISTA] [REVISTA] [Dumitru Chioaru] [Mihaela M. Stroe] [Maria Pal] [Mirela-I. Dorcescu] [Sonia Elvireanu] [Adrian Grauenfels] [Ioana Diaconescu] [Dan Anghelescu] [Gheorghe Simon] [Costel Stancu] [Magda Ursache] [Letitia Ilea] [Horia Dulvac] [Dragos Niculescu] [Andrei Gazsi] [Paul Leibovici] [Rodica Braga] [Andrei Zanca] [Dan Danila] [Clelia Ifrim] [Ionut Caragea] [Dana Gheorghiu] [Vasko Popa] [Radu Ciobanu] [Richard Reschika] [Daniel Corbu] [Mihaela Albu] [Victor Ravini] [Alexandru Cazacu] [Liviu Antonesei] [Florin Sindrilaru] [Michael Krueger] [Hans Dama] [Vasile Gogea] [Reiner Kunze] [Selma M- Eisinger] [Werner Goebl] [A. Grauenfels II] [Dan F.- Seracin] [Mihaela Oancea] [Carmen Secere] [Constantin Arcu] [COLECTIA] [BIBLIOTECA] [CONTACT] [REDACTIA] [IMPRESSUM] [LINKURI UTILE]