Dinu Flamand

                              Dinu-Flamand--web                                                                                                                            

                     

                DINU FLĂMÂND

             
                                             

     Caravaggio (I)  



    Fără îndoială știa preabine
    să călărească iar pe drum nu se văd
    gropi ascunse nici vreo fiară din bezna nopții
    să-i fi speriat calul – ci mai degrabă blândul
    animalul pătat de mierea lunii cu capul plecat
    spre călăreț pare să-i vorbească iar sabotul
    piciorului potcovit din față îl ferește
    pe cel căzut

    însă lumina, da, îi izbește pe amândoi pieziș
    coroborând iar apoi învăluitoare parcă din pământ
    și din cer ieșită sfârâind pe chipul soldatului
    prelungindu-se pe brațele lui ridicate în adorația
    unei spaime
    care încă îl mai trântește
    de pământ și după ce trupul lui bufnise în praf...

    Iar dacă în acea violentă tandrețe care era
    deja somnolența imensei sale sensibilități tinere
    Caravaggio nu s-a introdus și pe sine acolo cum avea
    mai târziu s-o facă în mai toate momentele sale
    de extaz revelat (deși chipul celui întins pe jos
    privind cu ochii închiși spre cer pare că îi seamănă...)
    trebuie să bănuim că se află și el
    undeva prin preajmă

    căci la el a ajuns mai întâi „chemarea”
    și fruntea lui fusese lovită de copita
    acelei lumini.

    Roma, martie 2019

       

     Caravaggio (II)


    Mușcă din aer cu ochii semi-deschiși
    înălțându-și fruntea spre un cer interogativ
    neștiind bine cum de-a ajuns
    în escorta sfintei Ursula dus și el
    spre locul supliciului și aproape suflându-i
    resemnatei femei în ceafă

    printre oameni cu arcuri și lănci în armuri de fier
    împins de o nevăzută mulțime s-a pictat pe sine
    parcă strivit în grupul acelor torționari
    cu câteva săptămâni zice-se înainte să închidă
    ochii definitiv

    (uneori obscure forțe ivite nu se știe de ce
    chiar pe drumul vieților noastre ne mână
    spre centrul oribilului unde clipa decide
    ceva pentru noi fără ca noi să putem exprima
    mai mult decât sufocarea

    iar când briciul luminii taie tenebrele
    dau spre noi năvală prin fanta
    deschisă în aer unele fapte
    ce ne aleg fără să ne întrebe).

    Chipul sfintei deviază spre chipul lui o parte
    din acea lumină interioară chiar de el inventată
    pentru a îngheța totdeauna esențialul
    aflat în centrul prezentului
              ... exaltare a unui moment
    unic și irepetabil din șirul acelor care
    alcătuiesc unica noastră viață.

    Inumerabili caravaggiști
    s-au răspândit mai apoi la nordul
    și la sudul acelor state papale
                 cu toții grăbiți să cumpere
    de prin dughene lumânări cât mai groase 
    să le aprindă în centrul altor imagini ...dar miracolul
    nu s-a mai repetat...

    Acum în amurg eu zăresc niște vineți
    nori îngrămădiți pe cer în partea dintre
    Castel dell’Ovo și brusc o geană de soare străpunge
    spre apele golfului semn că tocmai în centru
    ceva se decide acolo sus...

    Napoli, ianuarie 2019
                     ........…
    

mai mult.....

Web Design

 

[HOME] [DESPRE REVISTA] [REVISTA] [Liviu I. Stoiciu] [Florin Logresteanu] [Dan Anghelescu] [Mircea Pora] [Mircea Petean] [Marian V. Buciu] [K. V. Twain] [Magda Ursache] [Dan Danila] [Iulian Chivu] [Ion Tudor Iovian] [Marian Visescu] [Boris Marian Mehr] [Ion Rasinaru] [Oana Hemen] [Ezra Pound] [Dinu Flamand] [Mihaela Oancea] [Dorin David] [Stephen Gill] [Adrian Munteanu] [Dorian Obreja] [Dan F. Seracin] [Liliana Danciu] [Gheorghe Simon] [Ana Blandiana] [Liviu Antonesei] [Anca Sirghie] [Radu Ciobanu] [Paul Sirbu] [Francis Jammes] [Miron Kiropol] [Clelia Ifrim] [Ovidiu Bufnila] [Emily E. Dickinson] [Stefanie Golisch] [Herbert W. Muehlroth] [Werner Goebl] [Luca Cipolla] [Georgeta Resteman] [Nicolae Matcas] [COLECTIA] [BIBLIOTECA] [CONTACT] [REDACTIA] [IMPRESSUM] [LINKURI UTILE]