Doina Popa

                                   DOINA POPA - web 1

                        

 
               DOINA POPA


                     
                                Confidenta
 


         Bănuia că se întâmplase ceva. Toată noaptea avusese insomnie. Încercase să dea de capătul neliniștii ei dar în zadar. Era o zi parcă predestinată să împlinească presimțirile rele, un cer plumburiu ca o burtă uriașă, un aer vâscos făcut să moleșească plămânii. Încăperea bibliotecii, bine aerisită, ordonată, i se părea de astă dată ca un sanctuar. Se lăsă să cadă pe un scaun și-și împreună degetele. Voi să se concen-treze, să dea de miezul apăsărilor sale. Se amăgea la gândul că are puteri magice. De fapt le ademenea, încerca să le înțeleagă. Totul curge din afara noastră spre noi dar și invers, numai că noi nu sesizam fluxul blând aproape neîntrerupt. Își privi ceasul. Se făcuse opt treizeci. Veturia întârzia și asta nu era un lucru obișnuit. Își ridică privirea către candelabru. Veturiei i se întâmplase ceva. Un curent electric o săgetă prin mușchi și lăsă acolo o senzație de istovire. Știuse de mult că povestea se va sfârși prost și se întrebă dacă n-ar fi fost necesar să acționeze cumva pentru a preîntâmpina nenorocirea. Oare pasivitatea ei nu echivala cu un fel de complicitate? Dar ce-ar fi trebuit să facă? Ce ar fi putut să facă peste voința Veturiei, care o implorase să stea liniștită? - Te rog insistent să nu încerci să intervii, în nici un caz să nu faci asta pentru că pur și simplu ți-ai putea periclita viața. El ar fi în stare de gesturi necontrolate. Și apoi eu nu mă tem de el, pur și simplu nu mă tem. Probabil că sunt anormală de vreme ce la mine acest instinct de apărare, frica, nu funcționează. Undeva, pe traseu, mi-am pierdut frica. Degeaba mă amenință, degeaba urlă la mine cu ochii ieșiți din orbite ca la melci, degeaba mă bruschează. Indiferent ce-ar face, nu-mi este teamă. Și el știe asta. Și te mai implor ceva, Nona, în nici o împrejurare să nu-i dai de înțeles lui Anton că tu știi care sunt cu adevărat relațiile dintre noi.


M-ar distruge dacă ar afla că nu mi-am ținut gura. Pur și simplu m-ar distruge. Dar dacă nu ți-aș spune ție, ar însemna să mă sufoc. Cineva trebuie să cunoască realitatea, nu se poate nici chiar așa. Uite, se spune că Dumnezeu îi copleșește pe cei buni cu necazuri, îi alege pe ei pentru a-i încerca. Și asta pentru că el este convins că ei vor trage învățăminte și acea experiență neplăcută va fi suportată cu folos. Eu, de exemplu, te-am ales pe tine să-mi fii confidentă. Alegându-te, îți fac de fapt un mare rău. Îți răpesc liniștea, te fac să suferi alături de mine. Dar te-am ales pentru că știu că la tine găsesc înțelegere. Deși ești bună cu mine, deși țin la tine, n-am ezitat să te sacrific. Iată un paradox.
      Alungă imaginea Veturiei. Puse mâna pe telefon, formă numărul. Apelurile repetate îi întări convinge-rea că tot ce simțea nu era o alarmă falsă. Se întâmplase ceva. Telefonă unei femei care locuia pe aceeași scară cu Veturia.
      - Nu reușesc să iau legătura cu Veturia, îi spuse. Ai văzut-o astăzi?
      - Nu, n-am văzut-o. O fi plecată la serviciu.
      - N-a ajuns, și voiam să-i comunic ceva urgent. Vrei să te duci și să suni la ușa ei? Poate e defect telefonul.
      - Aștepți în telefon?
      - Da, aștept.
      N-a avut mult de așteptat. Veturia nu era acasă. Nu răspunsese la apelurile soneriei.
      - S-o fi oprit la vreun magazin, a conchis vecina. Ce să-i spun dacă o văd?
      - Să mă sune imediat la serviciu.
      Pentru Veturia drumul de acasă până la bibliote-că era plin de încercări. Tramvaiul nu venea la vreme, metroul era mai întotdeauna supraaglomerat. Dar, călcată în picioare, cu toartele poșetei desprinse, cu vreun nasture plesnit, nimic n-o împiedica să fie punctuală. Punctuală ca moartea, cum singură spunea.
      Aproape că voia să grăbească mersul eveni-mentelor. Probabil că înclinația ei către morbid își arăta colții. Avea în agendă două numere de telefon pe care i le dăduse Veturia. O rugase să recurgă la aceste numere doar în caz de extremă urgență. Ori ea credea că acum intervenise acea situație specială pentru care o pregătise Veturia. Primul număr era al mamei Veturiei. Știa că trebuie să-și folosească toată diplomația de care se simțea în stare. Bătrâna avea optzeci și unu de ani și suferea de tahicardie. Nu intenționa să-i producă vreun șoc. Și apoi nu voia decât să afle dacă bătrâna o văzuse de curând pe Veturia. Poate, cine știre, bătrânei i se făcuse rău și fiica ei se afla acolo. Dar bătrâna i-a răspuns la telefon vioaie, se simțea excelent, ba chiar părea a fi într-una din cele mai bune dispoziții. Nu vorbise cu Veturia de câteva zile, i-a spus și nu avea idee unde ar putea fi. ..........

mai mult....

Web Design

 

[HOME] [DESPRE REVISTA] [REVISTA] [Miron Kiropol] [Magda Ursache] [Letitia Ilea] [Iulian Boldea] [Liviu Ioan Stoiciu] [Ion Neagos] [Traian Stef] [Doina Popa] [Liviu Antonesei] [Clelia Ifrim] [Radu Ciobanu] [Mircea Petean] [Dan Florita Seracin] [Eugen Dorcescu] [Daniela Radu] [Victoria Comnea] [Nicolae Iuga] [Dinu Virgil] [Ela Jakab] [Dan Anghelescu] [Julien Caragea] [Dan Chiriac-Kyre] [Viorel Dadulescu] [Mihaela Albu] [Vasile P. Tomoiaga] [Aurelian Sarbu] [Nicolae Coande] [Sonia Elvireanu] [Dana Gheorghiu] [Iulian Chivu] [Boris Marian] [Geo Vasile] [Christel Ungar] [Carolyn M.Kleefeld] [Petru Hamat] [Hans Dama] [Mirel Brates] [Aurel I. Brumaru] [Mariana Moga] [Victoria Milescu] [Valeriu M.Ciungan] [Paul Sarbu] [COLECTIA] [BIBLIOTECA] [CONTACT] [REDACTIA] [IMPRESSUM] [LINKURI UTILE]