DUMITRU CHIOARU
                      

         Despre valoarea europeană a Momentelor

      Apariția în 1901 a volumului de schițe Momente de Caragiale a fost salutată în presă de umoristul George Ranetti cu memorabilele cuvinte : ”Nu Momente, maestre, ci Monumente trebuia sa botezi admirabilul volum”⁽¹. Reacțiile altor scriitori contemporani au fost însă rezervate : niște ”fleacuri”, pentru Duiliu Zamfirescu într-o scrisoare adresată criticului Titu Maiorescu, niște ”mărunțișuri” etc. Autorul a fost foarte nemulțumit de receptarea Momente-lor, în care el vedea ”o carte europeană”. Timpul avea să-i dea dreptate lui Caragiale. Criticul Garabet Ibrăileanu scrie, în Note și impresii , că autorul Momente-lor este ”cel mai mare istoric al epocii”, iar în Spiritul critic în cultura română afirmă că ”acest om a văzut mai bine decît oarecine în realitatea noastră socială”⁽².
      Momente-le reprezintă mai bine spus viața publică a României vremii lui Caragiale, dar rămîne o carte mereu actuală ca și comediile sale. Astfel, schița Situațiunea este oglinda realistă nu numai a actualei situații politico-sociale românești ci și europene, încît este de ajuns să reproduc fără comentarii doar cîteva replici din dialogul desfășurat la un local de noapte între doi amici după o zi ”îngrozitor de fierbinte !” de vară, care dau impresia de autenticitate datorită  colocvialității stilistice : ”Este o criză, mă-nțelegi, care poți pentru ca să zici că nu se poate mai oribilă…”, ”…nu mai merge cu sistema asta care, cînd te gîndești, te-apucă groaza, monșer, groaza !...”, ”…bate falimentul la ușă și nu mai e nici un patriotism…”, „…o să se-nfunde odată cu cheltuielile astea nebunești…”, ”…toată Europa nu poate pentru ca să se-nțeleagă…”, dialog încheiat cu o întrebare și un răspuns care ne dau fiori în zilele astea : – ” Știi ce ar trebui la noi ? zice Nae. – Ce ? – O dictatură ca în Rusia…”, care pot fi auzite azi pe stradă ori la televizor.
      Eu voi analiza însă altă schiță intitulată Inspecțiune, făcînd o comparație cu schița Moartea unui slujbaș a scriitorului rus Cehov, contemporan cu Caragiale. Și contemporan, ca și Caragiale, cu noi. Este o temă discutată mai mulți ani cu studenții la seminarul de literatură comparată, avînd ca model eseul lui Ion Vartic, Domnul profesor Belikov și nenea Anghelache,

      
conceput comparativ pe ideea ”omului în carapace”, cum se intitulează proza lui Cehov , dar încercînd să dau alt răspuns, fără a o nega, afirmației din prima frază a eseului : ”Inspecțiune este cel mai impenetrabil text al lui Caragiale”⁽³.
      Personajele principale din aceste schițe sunt funcționari publici care trec printr-o situație-limită pe care nu pot să o depășească : Cerveakov, aflîndu-se la spectacolul de operă Clopotele din Corneville, strănută și îl stropește pe un consilier din alt minister, căruia îi cere scuze în pauză, dar zilele următoare, neavînd certitudinea că a fost iertat și că nu-și va pierde slujba, face o obsesie din această întîmplare banală, revenind de mai multe ori cu scuze, iar Anghelache, stînd de vorbă cu niște colegi la o bere în ziua de salariu despre delapidarea unei mari sume de bani de către alt coleg al lor care a fugit în America, are o părere diferită și atitudine paradoxală față de ale celorlalți în privința faptei acestuia, devenind din ce în ce mai furios că nu este înțeles și părăsind violent grupul de amici rămași pe gînduri.
      Personajele au atitudini diferite față de sistem. Cerveakov face parte dintr-un sistem rigid în care orice atitudine neconvențională față de un funcționar superior ierarhic poate fi sancționată cu pierderea slujbei. De aceea, ei își cere umil, de repetate ori, iertare pentru o faptă involuntar comisă, care i se poate întîmpla oricărui om, încît consilierul are impresia că îi arde de glumă, făcîndu-l pe Cerveakov să revină cu scuze pe un ton lingușitor : ”Nu pentru a-mi îngădui o glumă, cum a-ți binevoit a spune, am venit ieri să tulbur liniștea excelenței- voastre, începu el să bolborosească, văzînd privirea nedumerită a consilierului. Voiam numai să-mi cer iertare pentru faptul că v-am stropit cînd am strănutat. Nici prin gînd nu mi-ar fi trecut să glumesc. Cum aș îndrăzni să glumesc ? Dacă am glumi, ar însemna că nu avem nici un sentiment de respect față de persoanele cu vază…”. Atunci, înfuriat de penibila lui insistență, consilierul îl dă afară din birou. În acel moment, ”Cerveakov simți că în măruntaiele lui plesnește ceva. Fără să mai vadă și să mai audă nimic, se trase îndărăt apre ușă, coborî năucit în stradă și o porni pe jos, abia putînd să-și mai miște picioarele. Ajuns în neștire acasă, se întinse pe divan fără să-și scoată uniforma și… muri.” Finalul acestei scurte schițe este alcătuit din foarte dense amănunte semnificative : micul slujbaș moare în patul său îmbrăcat în uniforma cu care se identifică. A fi dat afară din birou înseamnă pentru el a fi dat afară din slujbă, iar pierderea slujbei reprezintă moartea. Și numele său, Cerveakov, derivat de la cuvîntul rusesc care însemnaă ”vierme”, sugerează umilința sa, dar și duritatea cu care poate fi strivit de sistem ca un vierme. Drama lui provine din această teamă permanentă față de sistem care îl determină să facă, cum se spune românește, din țînțar armăsar. Este, așadar, o dramă psihologică, prezentată de Cehov într-o viziune realistă, cu un surîs imparțial. 
      În schimb, în discuția aprinsă cu colegii, Anghelache afirmă că delapidatorul a fost ”o victimă a neglijenții altora”, acuzîndu-i pe inspectorii sistemului că nu i-au făcut ...........

mai mult.........