DUMITRU VELEA
                          

                             TIRANI ŞI CALFE


     Trasând o hartă spirituală a Greciei antice, în Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, Diogenes Laertios nu putea să ocolească raporturile dintre înţelepciune şi putere, situaţia artei care îşi abandonează adevăratul său scop şi se subordonează acesteia din urmă. În Agrigent, unde Empedocle ava să scrie cartea Purificări, stăpânea, între anii 565 – 549 î. Hr., tiranul Phalaris.
     O calfă de sculptor atenian, Perillos, vine la curtea acestui tiran şi îi propune, spre satisfacţie şi slavă, construirea unui taur de tortură, dar nu ca oricare altul, ci unul care să-l încânte şi să-i îmbuneze mulţimea. Un taur din bronz, încăpător, în care să poată fi închişi cei ce nu sunt pe plac tiranului. Cei ce nu dau dovadă de supuşenie să fie introduşi în interiorul bronzului strălucitor.
     Un foc să cuprindă taurul din faţa lui Phalaris, şi urletele celui din carcasa metalică să se audă, printr-un anume şiretlic al construcţiei, la ieşirea prin ochii şi gura taurului încins, ca muzică. Un cânt de slavă pentru stăpânul Agrigentului cu cât flăcările se înteţesc şi ţipetele devin mai dureroase şi mai puternice. Tiranul trebuie să se distreze; Perillos, să jubileze.
     Phalaris a acceptat propunerea, ba mai mult i-a dat toate cele de trebuinţă, de la materialul nemuritor la sclavii care să-i fie de ajutor la facerea modelajului din lut, a carcasei şi la uşurarea caznei de turnare. Fiecare sclav a primit însărcinările de cuviinţă, unii chiar cu bucurie, gândindu-se la frumuseţea statuii viitoare ce o să se ridice semeaţă în mijlocul pieţei din Agrigent, alţii rămânând neîncrezători în meşteşugul lui Perillos, fiindcă le sosise zvonul la urechi precum că nu ar fi un meşter pe potriva lucrării, fiind izgonit de adevăraţii maeşteri ai Atenei, sau şi mai mult, nu puteau să înţeleagă de ce trebuie turnat un taur, când acesta este mai degrabă, după cum au auzit ei, o lucrare sacră a egiptenilor. Perillos, fără să se uite în ochii vreunui lucrător sau să le asculte vorbele, se purta cu ei ca şi cum aceştia i-ar fi fost proprii sclavi. Sosise clipa şi pentru el să se ridice de la calfă la maestru, să fie toţi numai ochi şi urechi la cuvintele şi gesturile sale. Maestrului să i se aducă onoruri poate chiar pe măsura celor ale Stăpânului din Agrigent. 

       
       După zile şi săptâmâni de lucru, Taurul de bronz este gata, cu toate cele de cuviinţă, de la coadă la uşiţa de intrare în interior, la coarne la orificiile ochilor şi ale nărilor cu bot cu tot, şi înălţat strălucitor în piaţă. Nu s-a uitat nici ca dedesubt, ferit de ochii celor din jur, să fie aduse cele de trebuinţă focului. Mulţimea, cu răsuflarea tăiată, aştepta minunea. Dar Phalaris, spre deosebire de tiranii pe care istoria în lunga sa desfăşurare i-a ridicat în văzul tuturor, avea simţul ironiei, poseda o ironie ce de la înălţimea tronului său s-a prăvălit cu iuţeala puterea unei flăcări. În faţa supuşilor, poate pentru a-i înspăimânta, a poruncit ca prima încercare să se facă cu calfa venită din Atena, cu constructorul taurului.
     Cei ca Phalaris, în istorie, sunt puţini, pe câtă vreme cei din specia lui Perillos sunt mulţi şi sporesc în progresie greu de imaginat. Un taur turnat din bronz, ca operă de “artă” şi, în acelaşi timp, cu adevărat, o maşină de tortură! O carcasă ideologică, din bronz, construită pentru a avea tăria şi strălucirea unei opere de artă! O carcasă aprinsă, care să te transforme în cenuşă, pentru că spiritul tău vrea să-şi păstreze condiţia, adică să fie liber! O carcasă care vrea să neantizeze orice idee ce ar fi altfel decât a tiranului! O carcasă care şi în ultima fază perverteşte ţipetele celui dinlăuntrul animalului, răsucindu-le, prin orificiile cu iscusinţă făcute, într-o muzică încântătoare!
     Mult mai târziu, istoria înregistrează, ca lecţie, aceleaşi asemănătoare evenimente, de data aceasta cu ajutorul artei. Guido da Montefeltro, născut pe la 1220, unul din cei mai mari condotieri ai timpului său, vicar al lui Corradino din Roma, a luptat împotriva statului pontifical, participând la marile bătălii ale epocii, fiind excomunicat de mai multe ori. La 1 mai 1282, în fruntea armatei ghibelinilor din Romagna, câştigă o strălucită victorie împotriva armatei papale. Guido intră în ordinul franciscanilor şi solicitat, în fine, de Papa Bonifaciu al VIII-lea, contra iertării anticipate a păcatului, îi dă sfatul prin ce înşelăciune să cucerească Prenestino, cetatea întărită a familiei Colonna. La moartea sa, chiar dacă Papa i-a dat iertarea, în lupta dintre sfântul Francisc, care coboară din cer să-i ia sufletul, şi diavol, câştigă cel din urmă. Trădarea valorii religioase şi a patriei sunt mari păcate şi Dante îl scufundă pe Guido da Montefeltro în penultima bolgie a Infernului, unde, alături de alţi rău sfătuitori şi mai înşelători, se află înfăşurat în flăcări. Dante nu uită să invoce străvechiul simbol al înşelăciunii şi torturii: “Precum mugea boul Siciliei, care / scrâşni dintâi cu plânsu-ndreptăţit / al calfei ce-l durase ca atare, / pre-cum mugea plânsul canonit / al celui pus în burta lui să piară, / deşi de-aramă era întreg cioplit, / la fel dintâi şi vorbele din pară / ce nu-şi aflară loc prin vreo spărtură, / în însăşi glasul ei se preschimbară.”(Dante Aligheri, Divina Comedie, Infernul, Cântul XXVII, EPLU, Buc. 1965, trad. Eta Boeriu, p. 145). Acest Guido pribegeşte “în strai de foc” şi se tânguie zadarnic; a crezut că-l poate înşela şi pe Dumnezeu, dar uneltirile i-au fost dezvăluite. Sufletul nu i s-a putut mântui; culpa sa, hrănită din propriile înşelăciuni, s-a înfăşurat în jurul său, nu prin viclenia şi ironia unui Phalaris din Agrigent sau a istoriei, ci prin cea a marei arte, neiertătoare cu calfele trădătoare, ................

mai mult........