Eugen Dorcescu

                           Eugen Dorcescu - web                                                                                                                                     

                          

        EUGEN DORCESCU


          
POEZIA LUI PETRU VASILE TOMOIAGĂ


Interiorizat, delicat și discret, pe cât de binevoitor în relațiile cu semenii, pe atât de reticent și de sever în raportarea la sine însuși, eminentul jurnalist Petru Vasile Tomoiagă este, în egală măsură, ca ins duhovnicesc ce se află, un poet admirabil, din stirpea creatorilor reflexivi, metafizici:  
 
De câte ori mai mult ești lut,  
 
Cu-atâta mai puțin ești cer.  
 

Acest distih sentențios deschide, ca o mărturie de credință existenţială şi estetică, volumul bilingv (română – engleză, traducătoare: Mihaela Christi) Icoane, Editura Mirton, Timișoara, 2016, în care se regăsesc, esențializate, liniile de forță ale lirismului cultivat de poet. Iată, spre exemplu, cum este consemnată drama, nevindecabila soartă a omului de pământ (ebr. Ha’adham), sfâșiat între aspirația sa spre înalt și imposibilitatea de a se desprinde de greutatea țărânii: „Văzduhul acestui/ mileniu e prea/ greu pentru noi.// Sunt pământ,/ pământul din groapa/ mormântului meu...” (Ibidem, p. 65).  
 
Totul, gând, simțământ, reverie, totul, iubirea însăși, se revendică de la această bipolaritate necruțătoare: „Deasupra:/ viața vieților noastre./ Dedesubt:/ moartea morților noastre... / Între ele, tu,/ cu trupul meu în gheare/ și nu te devorez/ doar din teama/ că ai putea să mă scapi,/ să alunec din iubirea ta/ în niciunde,/ pentru că/ moartea morților/ e tocmai viața” (Tocmai viața, Ibidem, p. 12).  
 
Cităm, în sprijinul celor afirmate, și un enunț sintetic și explicit, precum următorul: „Clepsidra vieții mele umplută cu țărână/ Se răsturna tăcută la Univers în mână” (Acord final, în volumul, de asemenea bilingv, română – germană, traducere: Edith Cobilanschi, Pământul cerului, Editura Artpress, Timișoara, 2004, p. 66).  

       
Conchidem, așadar, că suportul întregii desfășurări discursive (ca și al filosofiei și al viziunii existențiale) este releul tutelar, axial, teluric – celest (pământ – cer). Într-atât de axial, de stăpânitor și de neclintit, încât opoziția ireductibilă dintre pământ și cer este, în trăirea ei paroxistică, abolită, în favoarea unei obscure, abisale, identități (a unei echivalențe iraționale: coincidentia oppositorum) :  
 
„Te știu./ Cum mai cutreieri prin Bizanț/ și ai la gleznă/ și pe mână lanț/ mai ai inele și cercei, belciug/ priviri untdelemnii și/ toate cele,/ cum răstignit nu pot să te ajung/ adun tăcut iubirile inele.// Și clinchetesc secunde speriate:/ fulgi albi și negri smulși la întâmplare/ din lebedele vremii periate.../ cu irizări și străluciri albastre/ ai ca broboadă cerul/ și ca zorzoane – astre...” (Pământul cerului, volumul omonim, p. 126).  
 
Pe asemenea coordonate (ample, impresionante, asumate nemimetic, interiorizate sincer și profund), se edifică vizionarismul romantic al poetului. Între cer (în general, nocturn) și pământ se deschide un grandios naos cosmic, o Biserică nelumească, în care domnește marea liniște: „O linişte imperială îmi topeşte carnea şi gândurile... / Fuioare de cuvinte/ se împletesc cu stele/ într-o lumină blândă/ care învăluie sufletul pietrei...” (Ziua, Icoane, p. 26). Sau: „Există în fiecare o tăcere, o liniște/ pe care n-o poate tulbura viața./ Nici durerea și nici bucuria./ E temelia temeliilor,/ neclintirea neclintirilor,/ locul unde totul e altfel... / Cuvintele nu-și au acolo rost/ și gesturile-s toate de prisos/ sentimentele sunt acolo/ frunze plăpânde de arbori...” (Miros de zăpadă, Ibidem, p. 46).  
 
Poezia lui Petru Vasile Tomoiagă celebrează, cu voluptate, această absență a vacarmului uman, a clevetelii, a zgomotelor potrivnice meditației și contemplării. Scrisul său celebrează Tăcerea, ca semn al statorniciei lăuntrice şi al comunicării cu misterul, cu veșnicia:  
 
„E liniște ca într-un vas cu flori/ În care poți frumos și-ncet să mori” (Tăcere, Pământul cerului, p. 22).  
 
Sau acest ecou blagian: „E atâta liniște/ încât tic-tacul/ ceasului/ pare bătaie/ de ciocan pe nicovală...”(Așchii de gânduri, Icoane, p. 47).  
 
Poezia nopții, mult îndrăgită de poet (repetăm: temperament romantic), ca și poezia liniștii desăvârșite se completează cu poezia luminii tainice, îndepărtate, furnizate de stele, acești luminători nocturni, ce veghează, aidoma unor lumânări uranice, tribulațiile eului, însoțind, totodată, uneori, luminătorul cel mare al nopții, luna. În clar-obscurul magic al nopții, lună și stele sunt întâmpinate (vast și oximoronic) de „tunetul” tăcerii: „Curg stelele în râuri de lumină/...............

mai mult.........

Web Design

 

[HOME] [DESPRE REVISTA] [REVISTA] [Yusuke Miyake] [Andrei Zanca] [Magda Ursache] [Radu Serban] [Miron Kiropol] [Radu Ciobanu] [Andrei Zanca II] [Monica G-Maclean] [Iulian Boldea] [Irina Petras] [Dan Danila] [Andrei Zanca III] [George Cabas] [Gheorghe Simon] [Iosif A. Brodski] [Liliana Danciu] [Mihaela Babusanu] [Elina Adam] [Eugen Dorcescu] [Virgil Diaconu] [Marian V. Buciu] [Ion Neagos] [Ion Tudor Iovian] [Leon Iosif Grapini] [Rodica Braga] [Paul Leibovici] [Alexandru Uiuiu] [Dragos Niculescu] [Irina Lucia Mihalca] [Boris Mehr] [Sonia Elvireanu] [Urs Heftrich] [Werner Goebl] [Guner Akmolla] [Vasile D. Marchis] [Angela Burtea] [COLECTIA] [BIBLIOTECA] [CONTACT] [REDACTIA] [IMPRESSUM] [LINKURI UTILE]