Eugen Matzota

                        Eugen Matzota -web                                

                     

            EUGEN MATZOTA
           


                          A TREIA CHEIE

                       Poveste fără de sfârșit


     Ion citea cu nesaț un ziar vechi din New York, mai exact vreo câteva pagini pe care le găsise în pod, scotocind undeva în spate, acolo unde mai mereu se auzeau chițcăind șoarecii și care avea un articol despre Oradea de dinainte de război.
      Sigur că el ar fi fost oricum pasionat de asta, dar ceea ce-l atrăsese ca un magnet fusese fotografia care-l arăta pe cel ce povestea, un bărbat elegant, care-ai fi spus că e chiar Profesorul, acel om ciudat care stătuse la două case de el.
      Dintr-o dată, acea poză veche sepia începu să pară cumva mai plină de viață, culorile apăruseră și ele iar profesorul, pentru că acum era sigur că acesta era cu adevărat el, se schimba într-un fel de om viu. Oricum, suficient de viu ca să-l ridice pe Ion de pe scaunul lui ca pe un fel de jucărie, în timp ce acea imagine care devenea din ce în ce mai mare ajunsese la dimensiunea lumii sale.
      Și uite așa, Ion fu aruncat brusc acolo, în mijlocul acelor vremuri din vara anului 1939. Mai mult decât atât, se părea chiar că un tren special trăgea undeva dincolo de platforma principală, exact în acel moment în timp. Mai mult, i se părea că mulți dintre cei care locuiseră pe strada lui cu mult înainte se pregăteau pregăteau să urce în vagoane.
   Totul era foarte bine organizat de un grup de oameni, condus de Profesor, în care mai era și un preot ortodox, precum și o doamnă elegantă, căreia amândoi îi spuneau ciudat și cumva impersonal Dumneaei, cu toții veniți nu cu mult timp în urmă de peste munți, din Vechiul Regat.
      Conform unor liste clare, fiecare familie care urca în tren primea, pe lângă bilet și o sumă de bani pe care o scotea de fiecare dată Părintele dintr-o ladă mare, zgâriată pe toate părțile, dar foarte valoroasă, după cum se vedea pe fețele celor ce primeau banii.


     Lui Ion, care avea așa, un dar de-a se lăsa purtat de puterea gândului, sau poate altfel, cum nu ne este dat a înțelege, nu-i scăpă un amănunt pe care cei de-acolo, din acea clipă poate unică în timp, chiar n-aveau cum să-l înțeleagă.
     Pe lângă faptul că toți aceștia erau ca de pe altă lume, și doar dacă te uitai cum sunt îmbrăcați și-ai fi văzut faptul că veniseră din Vechiul Regat, nu putea fi niciun motiv serios ca Părintele să aibă pe el niște blugi, ca să nu mai spun de ființa aia ciudată ce semăna cu o sperietoare, așa claie de păr avea în cap, cu un tricou pe care scria cu litere mari ”Make Love Not
War”.
     Ion, dacă nu s-ar fi speriat de această idee, ar fi înțeles bine ce-i cu aceștia atunci acolo, și înapoi, dar și înainte în timp.
     Cei care treceau prin fața acestui comitet, ca să-i
spunem așa, se grăbeau, purtând cu ei bagaje spre trenul care era tras mai departe de peron, în direcția opusă Bucureștiului, pe care chiar scria: ”Tren special Oradea – Marsilia”.
     Așa cum povestea Profesorul, toți cei care plecau erau fericiți, pentru că norul războiului plutea deja peste Europa, iar ei, ca mai mereu, erau ținta Noii Ordini, iar cei care-i ajutau să plece știau mai bine decât ei că-i salvează de la moarte, dar nu le spuneau asta, doar îi încurajau cu un zâmbet.
     Nu toți crezuseră că lumea se va schimba atât de mult, încât să lase tot și să plece în America, drept care trenul nici nu era prea lung. Mai târziu, trenurile ce plecau la Auschwitz aveau să fie mult mai lungi, spunea cu tristețe Profesorul, dar tu singur nu poți schimba tot.
     Așa că, la un moment dat, când lista se termină,
impiegatul sosi special la acea linie îndepărtată, ca să dea drumul acestui tren cu totul și cu totul special, așa cum avea Ion să înțeleagă mai târziu.
     O ploaie torențială se porni din senin și impiegatul abia avu timp să vadă trenul plecând cu bine, că se întoarse fugind și ținându-și șapca cu mâna.
     Astfel, nici nu mai băgă de seamă că acolo unde fusese lada fermecată, Profesorul, Părintele și Doamna, acum nu mai era nimic, nicio urmă, ca și cum nici n-ar fi fost, și poate chiar așa și era...
     Mai târziu, mult prea târziu, Ion înțelesese că, pentru cei care plecaseră atunci, acei pasageri norocoși, acesta fusese oricum ultimul tren al vieții lor viitoare pe această lume...


                 Gară pentru trei

 

     Ați băgat de seamă cumva că gările au un ceva fascinant în ele, un ceva anume, care ne face să ne simțim înăuntru altfel decât înainte de a trece de porțile lor?
     Doar apropierea de ele te face să te simți ca și cum ai fi deja într-o altă lume, îndepărtată sau nu, oricum una care nu poate fi nicicum altfel decât lumea ta cea banală, aceea ...........

mai mult....

Web Design

 

[HOME] [DESPRE REVISTA] [REVISTA] [Yusuke Miyake] [Andrei Zanca] [Magda Ursache] [Irina Petras] [Iulian Boldea] [Virgil Diaconu] [Mihaela Babusanu] [Radu Serban] [Mirela Roznoveanu] [Banu Radulescu] [Andrei Zanca II] [Radu Ciobanu] [Monica G-Maclean] [Maria Postu] [Eugen Dorcescu] [Mircea Petean] [Aurelian Sarbu] [Niculina Oprea] [Geo Galetaru] [Miron Scorobete] [Ionut Caragea] [Liliana Danciu] [Eugen D. Popin] [George Cabas] [Herberto Helder] [Gheorghe Simon] [Iosif A. Brodski] [Marian V. Buciu] [Eugen Matzota] [Ion Pillat] [Dan Danila] [Adriana Weimer] [Const. Raduleanu] [Alexandru Uiuiu] [Radu Gyr] [Werner Goebl] [Paula Romanescu] [COLECTIA] [BIBLIOTECA] [CONTACT] [REDACTIA] [IMPRESSUM] [LINKURI UTILE]