FLORIN LOGREŞTEANU

               RĂTĂCIREA ALBATROSULUI

  Mă ispitea ideea profană să mă însoțesc cu o fecioară. Fata hărăzită mie nu era nici frumoasă, nici urâtă. Și nu știam nici prea multe despre ea. Numai atât că locuia într-un sat din vecinătatea mării. Nu-i voi face portretul. Ce-aș putea spune ?... Când alegi ești orb o vreme. Ce te-a impresionat, la început, al aleasa ta, se va estompa cu timpul; va dispare, nelăsând în amintire nici minimum de iluzii care te-au împins la hotărâtorul pas...
  Am ales fata care mi-a acordat dea dintâi atenție. A zâmbit, auzindu-mi vocea și a început la rându-i să cânte, imitându-mă. Nu mi se mai întâmplase până atunci să mă mai bage cineva în seamă. O revelație mi-a întrerupt zborul: trebuia să-i împărtășesc destinul, să-mi devină pereche, renunțând la singurătate...
  Ajunsesem în satul acela din largul mării, convins că întinderea de ape, infinitatea cerului nu-mi mai puteau oferi nimic. Fusesem un visător, dar nimic concret nu-mi marcase până atunci existența. Reperele mele marcau infinitul, în fapt singurătatea de care fusesem ispitit de la o vârstă fragedă și pe care o identificam cu cosmosul și marea. Credeam în frumusețea cânmtecului meu, comparat cu vuietul valurilor și al vânturilor venite dinspre larg. Cu timpul, am înțeles că nu mă asculta nimeni. Numai în visul unui copil, în singurătate, există cineva care te ascultă...
  Satul în care trăia fata mi s-a părut atipic, lipsit de vitalitatea obișnuită a comunităților umane; o altă formă a singurătății. Puținii oameni pe care i-am întâlnit aici nu știau să cânte și nici să zâmbească. Chiar și iubita mea – exagerat spus: iubită – a uitat cântecul de la țărmul mării și zâmbetul înflorit pe obrajii ei de o rază rătăcită de soare. Întreaga ei ființă devenise o încremenire a ceva care nu reușeam să-mi explic. Am înțeles numai că în satul acela singurătatea se manifesta într-o formă opusă aceleia a cerului și a mării. Nu mai era determinată de mediul din afară ci de o realitate sufletească prezentă în fiecare individ; puținii, pe care i-am întâlnir, nu-mi inspirau altceva. Păreau statuiete zugrăvite diferit, dar create din același material opac, fără strălucire.
  Singurătatea se regăsea la fel în oameni ca și în casele în care trăiau și în casele în paragină, părăsite, în ulițele cenușii, murdare, în maghernițele în care se vindea pâine, zarzavaturi și carne.

Viitoarea mea pereche a rămas numai gând oarecare, în momentul în care am hotărât să-mi târâi pașii șleampăți pe singura arteră centrală a satului; împins de nevoia de a face ceva, dar și din dorința de a cunoaște. Nimeni nu s-a opus plecării mele. Fata m-a privit fără expresie, fără nicio întrebare iar ceilalți din casă, despre care aflasem că-i sunt părinții, unchii, mătușile, rudele apropiate păruseră că nici nu-mi observă prezența. Singura lor preocupare era să     se-nvârtă în loc, să facă ceva numai de ei știut sau din inerție. Am plecat așadar la drum fără întoarcere...
  Prima surpriză: am intrat într-un fel de brutărie unde, pe rafturi, brutarul expusese coșuri cu franzelă în formă de figurine. L-am întrebat pe omul cu fața suptă, ochii duși în fundul capului și pieptarul halatului pătat de aluat uscat ce reprezintă. Mi-a răspuns simplu, după lungi momente de gândire: „Nu reprezintă nimic. Nici nu sunt comestibile...” Nu m-a surprins răspunsul său. În rătăcirile mele întte cer și mare am avut adesea năzăriri care-mi creau un sentiment ciudat de dezechilibru mental. Mi se părea că mă voi prăbuși în mare sau voi ars de fulgerele care anticipau furtuna. Îmi reveneam repede, deși nu știu din voința cui sau din întâmplare. Acum, în rătăcirea mea în satul de pe coastă, întâlnisem o ființă concretă care ținea să mă contrarieze. Și, fiindcă n-am cerut lămuriri, a adăugat pe același tin lipsit de nuanțe: „Un amestec de substanțe, savori și culoare... Le privești și te minunezi. Nu țin de foame. Creează numai impresia sațului...” I-am spus că mă ispitește să gust dintr-una, dar mi-a replicat că în intenția mea nu este vorba nici de dorință și nici de curiozitate. În satul lui, ca și în locurile pe unde a umblat, ispitele n-aduc niciodată împlinirile... „Dar ce, atunci ?” l-am implorat să-mi spună. A refuzat s-o facă iar în priviri i-am citit dorința de a fi lăsat singur. Am făcut-o, bâjbâind spre afară. Rătăcitor, mi-am continuat drumul...
  Satul era populat de oameni seabezi. Două copile m-au ajuns din urmă. Mi s-au alăturatcu îndrăzneala vârstei adolescentine. Nu sunt prea sigur, dar aveau chipuri asemenea perechii mele, părăsite. Dacă n-ar fi fost două, aș fi putut jura că este chiar ea, hotărâtă să-mi urmeze destinul. Le-am întrebat dacă se-ndreaptă spre școală. O gafă !... Au râs, privindu-se, contrariate. Pe urmă, una a înercat să mă lîmurească: „Mergem la cai. Noi îi îngrijim, fără să le cerem nimic, în schimb.” „Ce le-ați putea cere ” întreb. „Câte și mai câte. Părinții noștri o fac. Îi supun unor munci inutile. Cum ar fi căratul de piatră; sau plugul... Îi biciuiesc, ca și cum ei ar fi vinovați că piatra nu ajută la consolidarea caselor, care tot se năruie după fiecare ploaie, iar păîmântul nu rodește...” „Bietele animale !... Le-ați făcut fericite”, glumesc. ”Așa este, încuviințează fetele. Ne petrecem mai tot timpul alături de cai. Nici ei, nici noi nu ne mai simțim singuri...” Ce să înțeleg din cuvintele lor ?... Îmi amintesc reflecțiile cuiva: Omul este orb, calul poate deveni călăuza clarvăzătoare; și atunci el conduce, căci el singur poate trece nepedepsit pragul misterului inaccesibil rațiunii... Evident, explicația asta n-are nicio legătură cu ceea ce mi-au spus fetele. Mă aflam oare în pragul misterului inaccesibil rațiunii ?... Probabil, nu... „Am ajuns...”, mă trezesc fetele. Am înțeles: pragul misterului nu era decât un prag oarecare, la intrarea unui grajd. Le-am urmat, fără să-mi ceară ..........               

mai mult....