Georg Trakl

                                                                                                              

Web Design

 

                                     Georg Trakl Foto - web

                     

                   GEORG TRAKL

                       (1887 - 1914)
                                             

            
                        Vis și tenebre *

     Seara tatăl a devenit moșneag; în camere întunecate chipul mamei a împietrit, iar asupra feciorului apăsa blestemul neamului degenerat. Uneori își aducea aminte de copilăria lui, năpădită de boală, de spaime și întuneric, jocuri tăcute în grădina stelelor, ori că el hrănea șobolanii în curte pe înserat. Silueta zveltă a surorii sale s-a ivit din oglinda albastră, iar el a căzut ca și mort în întuneric. Noaptea i s-a deschis gura asemeni unui fruct roșu, iar stelele străluceau deasupra tristeții sale mute. Visele sale au umplut vechea casă a străbunilor. Seara mergea cu plăcere să se plimbe prin cimitirul dărăpănat, ori privea în criptele întunecate la cadavre, petele verzi ale descompunerii de pe mâinile lor frumoase. La poarta mănăstirii a cerșit o bucată de pâine; umbra unui cal negru a sărit din întuneric și l-a speriat. În vreme ce stătea întins în patul său rece, l-au cuprins lacrimi de negrăit. Dar lângă el nu era nimeni care să-i fi pus mâna pe frunte. Când a venit toamna, el s-a dus, clarvăzător, în poiana brună. O, orele de extaz înflăcărat, serile lângă râul verde, vânătorile. O, sufletul, care murmura lin cântecul trestiei îngălbenite; smerenie pasională. A privit în tăcere și îndelung ochii înstelați ai broaștei, cu mâinile tremurânde a simțit răcoarea pietrei bătrâne și a comentat venerabila legendă a izvorului albastru. O, peștii argintii și fructele, care cădeau din copacii piperniciți. Sintonia pașilor săi l-au umplut de mândrie și mizantropie. În drum spre casă a întâlnit un castel nelocuit. Zei încremeniți stăteau în grădină, jelind pe înserat. Dar lui i s-a părut: aici am trăit eu ani uitați. Un coral liturgic îl copleșește cu fiori divini. Dar el își petrecea zilele într-o peșteră întunecată, ca un lup învolburat, mințind, furând și ascunzându-se de chipul alb al mamei sale. O, ceasul când cu gura împietrită în grădina stelelor s-a cufundat, când umbra ucigașului venit-a deasupră-i. Cu fruntea sângerie a intrat în mlaștină și mânia lui Dumnezeu i-a pedepsit umerii de metal; o, mesteacănii în furtună, fiarele fioroase, care se fereau de cărările lui întunecate. Ura, desfrâul, i-au ars inima, căci în grădina înverzită a verii el a violentat țâncul tăcut, pe a cărui chip strălucitor și-a recunoscut chipul buimac. Jalea serii, acolo, la fereastră dintre flori purpurii, un schelet înfricoșător, apare moartea. O, voi, turnuri și clopote; ia umbrele nopţii cad împietrind peste el.


     Nimeni nu l-a iubit. Minciuna și desfrâul i-au ars spiritul în odăile crepusculului. Foșnetul albastru al unei rochii de femeie l-au făcut să încremenească, să se prefacă în stană de piatră, iar în prag veghea silueta nocturnă a mamei sale. Deasupra tigvei s-au ridicat umbrele răului. O, voi nopți și voi stele. Spre seară a urcat cu schilodul în munți; pe piscul înghețat zăcea strălucirea trandafirie a apusului, iar inima sa murmură încet în amurg. Brazi falnici au coborât cu greu peste ea, iar vânătorul cel roșu* a ieșit din pădure. Noapte fiind, cristale i-au frânt inima, iar întunericul i-a izbit fruntea. Sub stejarii desfrunziți, el a sugrumat cu mâinile înghețate o pisică sălbatică. Lamentându-se, pe drept, a apărut apoi alcătuirea albă a unui înger, crescând în întuneric la umbra infirmului. El însă a ridicat o piatră și a aruncat-o înspre el, care a fugit urlând și oftând, apoi chipul blând al îngerului dispăru la umbra copacului. Îndelung a stat întins pe câmpul pietros și a privit mirat cortul de aur al stelelor. Alungat de lilieci, a dat buzna în întuneric. Gâfâind, a intrat mai apoi în casa dărăpănată. În curte a băut, ca o fiară sălbatică, din apele albastre ale fântânii, până ce i s-a făcut frig. Agitat stătea pe scările înghețate, supărat pe Dumnezeu că va muri. O, chipul cenușiu al spaimei, în vreme ce-și ridica ochii rotunzi deasupra gâtului tăiat al unui porumbel. Gonind pe scări ciudate a întâlnit o copilă evreică și a apucat-o de părul ei negru și i-a luat gura. Ostilul l-a urmat pe ulițe întunecate, iar auzul i-a fost sfâșiat de un zăngănit feroce. Pe lângă zidurile toamnei a urmat, un tânăr paracliser, liniș-tea preotului taciturn; sub copacii veștezi, a respirat fierbințeala acelui venerabil veșmânt. O, discul palid al soarelui. Chinuri dulci îi pier carnea. Într-un pasaj dărăpănat, i-a apărut imaginea lui sânge-rândă, holbându-se din gunoaie. Mai profund i-au plăcutt lucrările sublime ale pietrei; turnul, care năvălește noaptea cerul albastru înstelat cu grimase infernale; mormântul rece unde se păstrează inima înflăcărată a omului. Vai de vinovăția inefabilă care o face cunoscută. În vreme ce el, căzut pe gânduri, mergând în jos pe râul toamnei pe sub copacii goi, îi apăru în mantie strălucitoare, un demon în flăcări, sora sa. La trezire, stelele s-au stins la capetele lor.

     O, neam blestemat. Când fiecare destin este împlinit în încăperi maculate, moartea intră în casă cu pași putrezinzi. Oh, numai că afară este primăvară, iar în copacul înflorind o pasăre neprihănită cântă. Dar verdele palid ofilit îngrozitor de pe ferestrele nocturne și inimile care sângerează încă meditează la rău. O, cărări ale visătorilor, crepusculare și primăvăratice. Mai degrabă îl bucură gardul înflorit, sămânța proaspătă a plugarului și pasărea cântătoare, făptura blândă a lui Dumnezeu; clopotul de seară și frumoasa mulțime a oamenilor. Ca să-și uite soarta și înțepăturile ei spinoase.
Pârâul înverzește liber, și-i argintiu pe unde piciorul său rătăcește și un copac glăsuiește foșnind deasupra capului său năucit. Așadar el ridică șarpele cu mână lui plăpândă și inima i se topește în lacrimi fierbinți. Sublimă este liniștea pădurii, întunericul ei verde și creaturile mușchilor care flutură când se lasă noaptea. O, fiorul, căci fiecare-și cunoaște vinovăția, merge pe cărări spinoase..
..........

         Traducere și prezentare: EUGEN D. POPIN  

mai mult........

[HOME] [DESPRE REVISTA] [REVISTA] [Georg Trakl] [Andrei Zanca] [Dan Danila I] [Letitia Ilea] [Nicolae Silade] [Stefan Ghilimescu] [Mirela Roznoveanu] [Magda Ursache] [Radu Ciobanu] [Liviu Antonesei] [Dan Danila II] [Serban Chelariu] [Mircea Pora] [Savu Popa] [Ioana Greceanu] [Elina Adam] [Nicolae Mares] [Marian Dopcea] [Icu Craciun] [Marcel Mureseanu] [Stefan Marinescu] [Clelia Ifrim] [Dorian Obreja] [Liana Nicolae] [Sanziana Batiste] [Horia I. Groza] [Eugen Dorcescu] [Constantin Manea] [Caliopia Tocala] [Dan Laurentiu] [Gheorghe Filip] [Rosemarie Haines] [Adriana Weimer] [Ioan Popoiu] [Herbert W. Muehlroth] [Hans Dama] [Paul Sirbu] [Mihaela M. Stroe] [Nicholas Jordan] [Fl. Smarandache] [Victor Ravini] [COLECTIA] [BIBLIOTECA] [CONTACT] [REDACTIA] [IMPRESSUM] [LINKURI UTILE]