GHEORGHE ANDREI NEAGU
           
        
                              Maimuţa

În ziua aceea, norii se îngrămădiseră deasupra oraşului de parcă ar fi vrut să-l acopere ca o cupolă. Pâcla deasă ,venită de nicăieri, atenua zgomotele circulației și se infiltra printre blocuri, dând impresia unui loc ireal, fantomatic, întregii localități.
Tinel nu mai avea răbdare. Trăgea de mâna mamei aproape alergând, făcând- o să se împiedice în mersul forțat pe trotuarul care abia se zărea prin ceața densă.
     - Dacă nu te astâmperi, nu mai intrăm, îi spuse aceasta cu glasul moale, neconvingător. Sau poate doar așa părea, continuând cu povețe repetate de mai multe ori, de când îi promisese   că–l va lua cu ea la Institutul de cercetări, unde lucra de mai mulți ani.
     - Vezi, să nu te plimbi dintr-un birou într-altul. Să nu pleci de lângă mine fără să mi spui. Și tot așa, până îi dădu drumul la mână, ca să semneze condica la intrare, alături de ceilalți salariați.
Ca și cum nu i-ar fi auzit vorbele, Tinel se înghesui printre cei ce se aflau la rând, împingându- i când pe unul, când pe altul, și intră în curte, dispărând în fugă printre clădirile răspândite la oarecare distanță unele de altele. Nu birourile îl interesau pe el .
     - Bine că am scăpat de obrăznicătură, zise o salariată, plecându-şi privirile în faţa Helgăi.
Îi era ruşine. O văzuse cu puştiul de mână „Cred că-i mă-sa”, gândi salariata, strecurându-se înăuntrul institutului. Îşi trase halatul peste sânii bombaţi și intră în menajeria plină de tot felul de vietăţi.
Undeva, într-o margine, lângă zid, în cel mai depărtat loc din curte, o maimuţă sărea pe frânghiile ce fuseseră atârnate special între ramurile unui copac cu noduri, în interiorul cuştii. Salariata l-a zărit iar pe puştiul ce o depăşise în rândul de la intrare. Îşi continuă drumul spre acvariul impunător din interiorul institutului. A trecut pe lângă cuşti, fără să-l bage în seamă. „Dacă mă-sa nu-l bagă in seamă”, de ce m-aș băga eu, își spuse drept scuză, în care intra și o doză de răutate pentru ghionturile pe care le primise de la copilul grăbit.

       
Tinel s-a apropiat de gratiile portiţei de intrare în cuşcă. Maimuţa făcu vreo câteva salturi, de parcă ar fi vrut să atragă bunăvoinţa micului vizitator. Tinel o privi cu mult interes. Nu mai văzuse aşa ceva, decât la televizor. Se aşeză pe cimentul rece de la intrarea în cuşcă. Ochii îi străluceau. Întinse mâna prin grilajul porţii. Maimuţa se apropie şi brusc îi crâmpoţii unul dintre degetele ce trecuseră de hotar. A crezut probabil că-i un morcov. Tinel scânci smulgându-şi mâna din colţii maimuţei. Ar fi vrut să zbiere de durere, dar se abţinu de frică. Se uită de jur împrejur, ţinându-şi degetul strâns cu cealaltă mână, într-o împreunare ce-i dădea senzaţia că durerea era mai uşor de suportat. Văzu pe jos un crâmpei de ram uscat ce părea mai solid. Deschise poarta legată superficial cu o bucată de sârmă şi, cu mâna care-i sângera apucă băţul şi-l introduse în cuşcă, ca să lovească nemilos maimuţa.
     - Ce faci obrăznicătură, se auzi o voce din rândul celor ce intraseră deja în institut.
     - Tineeel !!! strigă Helga după el, lasă maimuţa în pace şi ieşi de acolo ! Dar Tinel nu avea timp şi nici înţelepciunea de a nu lovi cu băţul.       
Maimuţa începu să strige, scoţând sunete ce păreau a fi un fel de chemare la luptă.
     - Tineeel !!! striga în continuare Helga, alergând spre el .
Copilul îşi încordă muşchii, apucând coada animalului. Maimuţa scoase un nou sunet şi-şi înfipse dinţii în umărul copilului. De durere, Tinel o lăsă să scape. Nuiaua îi scăpă din mână. Cu sângele şiroind din umăr, Tinel se îndreptă din nou spre coada maimuţei. De parcă s-ar fi aşteptat la aşa ceva, maimuţa sări de pe o funie pe alta spre cea mai înaltă ramură a uscăciunii dinlăuntrul cuştii. Helga intră la rândul ei în cuşcă, îngrozită de sângele ce curgea prin hainele copilului.
 Botul maimuţei era însângerat. Din când în când scotea câte un icnet de satisfacţie, rânjind.
     - Uite că a apărut și animalul acesta? se pomeni spunând unul din lucrătorii institutului.
Glasul îi tremura de emoţie. Nu se ştia dacă se referise la copil sau maimuţă.
     - Să vină cineva să ne ajute! zise mama lui Tinel, privindu-şi copilul mursecat de maimuţă . Se simţea vinovată. „N-ar fi trebuit să-i dau drumul de mână”, îşi zise.
Brusc, maimuţa ţâşni pe portiţa cuştii. Se căţără pe grilajul exterior, dispărând undeva peste coama zidului de împrejmuire a institutului. Helga ieşi la rându-i din interior, cu Tinel în braţe. Cineva sunase deja la urgenţe. Salvarea îi luă pe copil şi pe Helga.
Când primi telefon, tatăl rămase ca interzis.
I se părea că prezenţa lui la spital era fără sens. De aceea, încercă să afle de la directorul institutului, care-i era prieten, ce se întâmplase dar nu obţinu decât o bâlbâială fără sens.
     - Unde dracu-i maimuţa? răcni directorul de cum intră în biroul secretarei.
Îi era teamă mai mult de consecinţele ce-ar urma de pe urma evadării maimuței.
Într-adevăr, odată ajunsă dincolo de împrejmuirea institutului, maimuţa se trezi în parcul ce înconjura ...........

mai mult........