Horea Porumb

                                    HOREA PORUMB - web

                                 

               HOREA PORUMB


                           
LIMBA NOASTRĂ *

                          

     Ne aflăm la etajul unui imobil destul de modest de pe o stradă ce urcă în pantă pe lângă Cimitirul Central. Încăperea, deşi îngustă, are o fereastră panoramică ce dă spre morminte, unde verdeaţa şi ciripitul păsărelelor te fac să uiți orice alt inconvenient.
     Femeia îşi aminteşte…
     Locuiam într-un oraş transilvănean unde, în timpul Războiului, am văzut scurgându-se refugiaţii veniţi din Ardealul de Nord. Ni se povesteau lucruri oribile despre maghiari, despre cruzimea lor, despre ura ce o nutresc faţă de români, despre masacrarea românilor, despre iredentismul lor etc. Ungurii pe care îi aveam vecini tăceau mâlc şi, deşi cu ei ne avusesem dintotdeauna în relaţii bune, noi, românii, am jurat atunci să nu mai vorbim niciodată ungureşte.
     Eu, în afară de rusă, nu vorbesc nicio limbă străină. Nici Suzana Gâdea, fost ministru al învăţământului ceauşist nu vorbea, a şi afirmat acest lucru cu mândrie odată, în public: „Nu am învăţat nicio limbă străină şi, uite, am ajuns ministru!”
     Dar, în cazul meu, tărăşenia a fost diferită.

  … Imediat după „Eliberare”, părinţii îşi mai făceau încă socoteală la care pension să mă trimită: la ursuline la Sibiu, sau la Notre-Dame la Bucureşti? Se mai vorbea că vin americanii şi că ar trebui, poate, să începem prin a învăţa să vorbim englezeşte.
     Uite că americanii au venit în cele din urmă, dar nu să ne ajute! 
     Până una alta, la vremea aceea, părinţii mă zoreau cu lecţiile de pian.
Eu, ca şi copilă, crescută în sensul jurământului făcut cândva, nu vorbeam, aşadar, ungureşte şi întorceam capul atunci când treceam pe lângă şcoala ungurească şi casa lui Ady1.
     N-am mai ajuns să merg la pension. Să ne mulţumim cu faptul că prin voia lui Dumnezeu am scăpat teferi la casa noastră, căci dintre cunoscuţii noştri unii „au fost luaţi” şi n-au mai revenit.


      La liceu, am avut în clasă două fete maghiare, bo-gate de fel. Fără îndoială se simţeau şi ele vulnerabile, aşa cum şi noi, lipsiți de origine „sănătoasă”, nu ne prea simțeam în siguranță. Ei bine, ele au învăţat româneşte. S-au perfecţionat de la o lună la alta. Au ştiut să se adapteze. Trebuie menţionat faptul că nu a fost cazul tuturor ungurilor care, în număr covârşitor, vorbeau foarte prost româneşte sau, pur-şi-simplu, refuzau să ne vorbească limba.
     Noi, români, nu am reuşit să ne adaptăm la fel de bine acelor vremuri.
  Pe cele două colege le întâlnesc şi acum, sunt amândouă „aranjate”, dimpreună cu familiile lor.
     Una dintre ele se căsătorise cu un ungur din Arad, fiu de pastor, neavând nici el dosarul prea sigur. Cu pastorul a avut două fete, Ariela şi Angela. Copilele vorbesc perfect româneşte, sunt deplin integrate, se mişcă în cercurile puterii, ba au întreţinut relaţii până şi cu Petre Roman, pe care l-au cunoscut ca studente. De la ele am aflat că Petre Roman ar fi nepot de rabin, că taică-său a fost cândva revoluţionar, ca apoi, în regimul comunist, să ajungă profesor la Politehnică. Ambele fete au posturi bune, „la Stat”, au casă, maşină, într-un cuvânt, tot ce-şi poate dori un om.
     Noi, mai puţin.
     Aveam o bună prietenă de vârsta mea, cu care ne-am nimerit în aceeaşi clasă la liceu – o chema Corina şi era româncă. Nu vorbea ungureşte, fidelă şi ea promisiunii făcute după Dictatul de la Viena. Era fiică de general „vechi”. Ai ei se simțeau, pe drept cuvânt, periclitaţi - aveau şi de ce, iar Corina ştia asta. A fost nevoită să se „adapteze” şi ea într-un fel. S-a pus să înveţe limba rusă.
     Primul nostru profesor de rusă a fost un nobil polonez, refugiat după invadarea Poloniei, şi nu dascăl de meserie. Evident că îi lipsea pedagogia şi că la orele lui nu învăţam nimic. Am fost uimită să-mi surprind prietena copiind la examenul de rusă - era silită s-o facă, mi-a mărturisit ea ruşinată, „pentru supravieţuire”.
     Odată, polonezul a venit în clasă băut – era şi el din neam slav. Ca să-şi bată joc de el, elevii l-au întrebat în batjocură: cum se spune „ţuică”, dar „vin”? Omul a ieşit plângând şi nu a mai revenit. De atunci, la rusă n-am mai avut profesor...
     Corina a fost mutată de la şcoala de fete la şcoala mixtă, nou înfiinţată. Eu nu. N-am înţeles de ce. Mai târziu am ajuns la şcoala mixtă şi eu, atunci când şcoala de fete s-a desfiinţat. Acolo funcţiona un profesor de rusă adevărat. Am descoperit că, în lipsa mea, Corina ajunsese prima la rusă. Eu eram, în schimb, nulă. Riscam să repet anul tocmai din cauza limbii.
    „Te iert şi-ţi schimb nota dacă te pui pe învăţat”, m-a încurajat profesorul.
     Aşa se face că m-am pornit şi eu.
     Am ajuns să fiu bun la rusă, deşi, .........

mai mult....

Web Design

 

[HOME] [DESPRE REVISTA] [REVISTA] [Andrei Zanca] [Iulian Boldea] [Mircea Petean] [Liviu Antonesei] [Miron Kiropol] [Mircea Braga] [Magda Ursache] [Eugen D. Popin] [Liliana Danciu] [Andrei Zanca - II] [Mircea M. Pop] [Horea Porumb] [Dan Danila] [Anisoara V. Cira] [Rodica Braga] [Mihaela Albu] [Monica Pillat] [Radu Ciobanu] [Hans Enzensberger] [Guenter Kunert] [Guenter Eich] [Dan Anghelescu] [Juan R. Jimenez] [Wolfgang Baechler] [Saskya Jain] [Hans Dama] [Elisabeth Anton] [Luminita Rusu] [Luca Cipolla] [Eduard F. Palaghia] [Paul Sarbu] [Aurelian Sarbu] [Bertolt Brecht] [Tanikawa Shuntaro] [Werner Goebl] [COLECTIA] [BIBLIOTECA] [CONTACT] [REDACTIA] [IMPRESSUM] [LINKURI UTILE]