Horia Dulvac

                               horia dulvac - web

 

                        HORIA DULVAC
              

                           La ce e bună memoria*
                                  

 

      Fiul meu cel mic, care face un masterat în Business and Law în libertinul oraș Amsterdam, mi-a oferit de ziua mea un caiet cu filele curate, ca un cearșaf prenupțial. Nu m-am abținut si am așternut pe netezimea lui scrobita câteva rânduri mici, ca niște cămile rătăcite prin deșert, de parcă le-aș fi privit printr-o lentila întoarsa. Le-am numit: ” Notă de jurnal: Cum s-a desfășurat ziua de Azi”
      Dar simpla notiță ceremonioasă m-a blocat. Nu am fost în stare să scriu nici măcar despre cioara pe care am descoperit-o moartă în parc. Oricât de prudente ar fi aceste creaturi, tot mai greşesc. Oricât de bune ar fi la matematici, cu ochiul lor curios, egiptean.
      Singurul lucru pe care am putut să îl fac a fost să gândesc. Atât de intens, încât am simțit cum mi se accelerează diureza. (Bulă: „Tati de ce când tu faci pipi se aude un zgomot plăcut de ploaie pe tablă, iar când fac eu, nu se aude nimic?” „Pentru că eu mă piş pe burlan, iar tu pe pardesiul meu de stofă, fiule!”)
      Am ars caietul, cu arcul lui metalic cu tot. Asta mi-a amintit de două lucruri: primul, când Mama m-a pus să dau foc ierburilor uscate ale toamnei. Pe grămada de gunoi, descoperisem o pasăre moartă, o pasăre mică, cu ochii înțepeniți. Scurmând resturile de cenușă, am dat de câteva rămășițe: o monedă ruginită socialistă, ca un soare ochios și ciocul păsării care nu arsese, de parcă ar fi fost de metal. Semăna cu arcul jurnalului meu.
     A doua amintire: în copilărie, mersesem cu Mama la Muzeul de Artă din Oraș. Acolo am văzut-o pe domnișoara Pogany. Avea ochii închiși, ca ai păsării incinerate.
    - Are ochii închiși pentru că visează, mi-a spus Mama atunci. Dar ea nu știe.

    - Și dacă se trezește?, am întrebat.
    - Dacă se trezește, va fi sfârșitul poveștii”, mi-a răspuns. Și apoi, privindu-mă în ochi: „Nu vrei ca povestea să mai dureze puțin?”

     Toate acele mici lucruri deja înfăptuite, care provocau ruperi ale lichidului amniotic, erau într-adevăr indestructibile.
    - Iată la ce e bună memoria, mi-am spus. Fără ea, lucrurile nici pomeneală să se întoarcă vreodată de unde au plecat. Nimic nu se leagă şi toate se alimentează din propria lor ignoranță, voioase, fără sens.  
     Am trecut procesul de gândire pe turbo atât de puternic, încât parcă mi s-au pornit ventilatoarele creierului: asta era bine, creierul mi se răcea, altminteri exista Doamne ferește riscul să se ardă. Așa, nimic nu rămânea pe dinafară, neutilizat.
    - Asta e logica, mi-am spus victorios, ca un inginer. Gesturile lasă în urmă o vibraţie reziduală cu care urma să dau nas în nas mai târziu. O întâlnire matematică, din care nimic nu era abandonat.
     Totodată asta mi-a amintit și de un perfect circuit ecologic creat într-o sferă închisă, plină cu apă; speciile se mâncau unele pe altele şi se reproduceau, împerechindu-se între ele fără încetare: un sinistru perpetuum- mobile biologic, un iad într-un borcan.
     Cine m-ar crede dacă aş spune că matematica e alimentată de durere ca de un harnic şi familiar motor?

     A propos de durere. Odată, i-am strigat Mamei că mai bine aş fi fost un copil abandonat şi găsit. Ba chiar am întrebat-o dacă nu cumva m-a înfiat.
      Era vorba de memorie.
      Ţipătul s-a lovit de cantul uşii şi a desprins de acolo o aşchie. Îmi era teamă să nu o lovească în tâmplă. Ba chiar ţin minte că m-am şi ferit ca nu cumva aşchia să ricoşeze şi să mă lovească pe mine în obraz.
      Săraca Mama avea ochii în lacrimi. Mi-a explicat de ce era importantă moliciunea inimii: pe canalul unei televiziuni britanice apăruse o miră, adică semnalul de control al unei transmisii care avusese loc cu o jumătate de secol înainte şi intrase pe post acum. Asta însemna că nimic nu rămânea nedecontat.
      Specialişti gomoşi explicaseră că imaginea um-blase de colo-colo, ciocnindu-se de tot felul de planete şi gesturi, ca într-un joc mecanic. Apoi a revenit la ochiul nostru, ca şi cum nu ar fi murit. Trebuie să îți ții în fiecare clipă inima moale, ca să plătești.
(Pentru mine, totul era o chestiune simplă de timp. Văzusem un reportaj cu doi dinozauri: cel mic, carnasier de ultimă generaţie, îl muşca pe cel bătrân mortal. Reacţia lui .........

mai mult....

Web Design

 

[HOME] [DESPRE REVISTA] [REVISTA] [Dumitru Chioaru] [Mihaela M. Stroe] [Maria Pal] [Mirela-I. Dorcescu] [Sonia Elvireanu] [Adrian Grauenfels] [Ioana Diaconescu] [Dan Anghelescu] [Gheorghe Simon] [Costel Stancu] [Magda Ursache] [Letitia Ilea] [Horia Dulvac] [Dragos Niculescu] [Andrei Gazsi] [Paul Leibovici] [Rodica Braga] [Andrei Zanca] [Dan Danila] [Clelia Ifrim] [Ionut Caragea] [Dana Gheorghiu] [Vasko Popa] [Radu Ciobanu] [Richard Reschika] [Daniel Corbu] [Mihaela Albu] [Victor Ravini] [Alexandru Cazacu] [Liviu Antonesei] [Florin Sindrilaru] [Michael Krueger] [Hans Dama] [Vasile Gogea] [Reiner Kunze] [Selma M- Eisinger] [Werner Goebl] [A. Grauenfels II] [Dan F.- Seracin] [Mihaela Oancea] [Carmen Secere] [Constantin Arcu] [COLECTIA] [BIBLIOTECA] [CONTACT] [REDACTIA] [IMPRESSUM] [LINKURI UTILE]