IOANA GRECEANU
                      

                   Știm amândoi că ne e frică să știm

             
Știu că singurătatea îmi dă totul: o veche structură
de coabitare : încordarea nervilor în autorecunoașteri
                                       accidentale
halucinații ale oaselor căptușite cu fibre optice

uneori doar un ochi verde, cum ai ascuți un cuțit
zgomotul unei dislocări din filmul din cap: secvență
                                       dinamită
secondată de ininteligibila centură de siguranță a
                                       inimii
scleroza unei iubiri globulare (o revoltă, în fond)
emisii rămase în urmă după propulsie : deși alveolare
există o pletoră de predispoziții precise
o direcție în dezavantaj : o rană, în fond
intensă, disproporționată, fatală: fructul roșu oprit
                                      între vieți
fructul dulce – amar interzis: un contrast al pântecelui
ultimul deznodământ al cărnii: câteva larve luminiscente

știm amândoi că ne e frică șă știm

nimic fără a captura
nimic fără a fi capturat

senzație permanentă de a fi excedat: căderea
dinților de lapte ai poemului în fața morții

dacă moartea rezistă cât viața

aș intra acum într-o crevasă, fără simțuri: carnea asta
din care mănâncă creierul meu ca un virme
un monolog în care mă deghizez

delirul fiecărui ligament al cuvintelor: nimic
nu se mișcă decât în gură: dependentă
de a ști că am o limbă diformă

      
        Picătura chinezească

Cineva se dezechilibrează la intersecția
undelor
inversate
în acest plan, muzica este
ceremonială, asemenea
unui vultur cu aripile larg deschise
care planează
îndelung deasupra prăzii
acum nu trebuie să scrijelești pe pietre cuvinte
absolute, căci cuvintele înhață în direcția dispariției
lucrurilor : atac la rece, prefect coordonat.
și dacă lucrurile dispar, se termină frica, furia
                        conviețuirii cu ele?
această dezolare fără muchii
eu nu-mi revin după ce mă golesc
țevi. țevi astupate, țevi desfundate violent.
carnea este învinsă de ficțiuni
angoasa face versuri bune din cuvinte care pierd sânge
din cuvinte care abia mai respiră, la fel ca
plămânii atinși de ftizie
există un indicator împins de capul ei negru mai
încolo?

Îmi fac o fotografie așa cum nu sunt
Nu îmi mai este
frică
de mine


       Un poet poate suporta orice

Un poet poate suporta orice, mă gândeam
îndurând poezia care nu poate fi scrisă

din cauza poeziei, poetului i s-a înlocuit voința de a ataca viața ca o fiară sălbatică prada
cu atacul cerebral

poetul se află în momentul crucial când
își face cruce din limbă

limbile poeziei stau străine unele lângă altele în țările
limbilor, fără democrație
precum animalele în junglă

în poezie nu există tremur în ciuda
tremurului mâinii care scrie

poezia nu cunoaște beția zborului și
nici spaima prăbușirii în gol

pasărea care o reprezintă este un vultur captiv…...........

mai mult........