ION MOISE
        
 
                            Jurnal şi lectură

Bistriţa, ianuarie, ’79. Nu-mi place să despic firul în patru. Mă refer la proză. Simt organic că nici Proust, nici Joyce nu-mi pot fi repere. Am învăţat şi învăţ tot timpul câte ceva de la ei, dar maniera mă lasă rece. Şi nu din comoditate. Cred că mereu le rămâne ceva de spus. Sunt şi multe locuri inaccesibile. Or, chestiunea asta îmi repugnă. La ce bun să scriu dacă sunt neînţeles. E un joc prea pur. Să scriu doar pentru mine însumi sună cam mult a orgoliu şi a egoism. Creau să merg la esenţă dar odată cu lectorul. Să spun exact ce vrea, dar tot atât de exact vreau să fiu şi înţeles. O chestie pe care o consider absolut necesară. Mulţi artişti nutresc convingerea că e necesar mai degrabă să ridici publicul consumator la nivelul artei tale, nu să cobori la nivelul său redus de înţelegere. Adevărul e la mijloc, aşa cum se spune de obicei. Se poate miza şi pe un efort comun de înţelegere, fără prea mari compromisuri. E nevoie, deci, de un efort şi din partea consumatorului de artă. Sigur, la început, Brâncuşi a trecut în ochii multora drept un bizar. Dar în scurt timp şi cei din urmă au învăţat alături de el să-i citească simbolurile sale în lemn şi în piatră. Totuşi, azi, supradimensionarea paginilor de analiză supralicitează răbdarea lectorului. Imaginile mitice agresează timpul şi răbdarea. De aceea cred că vremea lui Proust a trecut, dar şi cea a lui Joyce. Şi asta din cauză că timpul lectorului e din ce în ce mai limitat. Mai ales că mai e de înghiţit o droaie de imitatori din ţară şi de peste hotare. Deci, cred că proza de succes trebuie căutată acolo unde se obligă să abordeze şi să decisfreze esenţele într-un stil cât mai alert, cât mai vioi.

                         *

 Bistriţa, ianuarie, ’79. Sunt obligat să scriu o grămadă de articole sub semnătura altora. Întrebat de un amic de ce accept aşa ceva, i-am răspuns: „Aşa îmi place mie să-mi manifest plenar personalitatea, prin semnătura altora”.

 E un fel de a-ţi dedubla personalitatea. Că nu poţi fi tu însuţi când scrii pentru altul. Trebuie să te bagi măcar în parte în pielea celui care semnează în locul tău. Pe munca ta. Nu poţi fi nici prea elevat să nu creezi suspiciuni, să nu li se pară celorlalţi că n-ar fi chiar el autorul. Adică, să cobori la un anume nivel al scriiturii, aşa încât să îndepărtezi suspiciunile.

Am auzit în mai multe rânduri „Articolul e prea bine scris şi la nivel ridicat. Nu-i al lui. Nu-i capabil să scrie aşa ceva. I l-o făcut altcineva. E prea bine scris pentru capul lui...”

 Dar se întâmplă ca lumea din jur să nu se prindă şi să-l ia drept autor. Ba mai culege şi lauri. Iar impostorul să-şi însuşească chiar şi dreptul de autor. Şi la propriu, şi la figurat. Am cunoscut oameni importanţi care şi-au însuşit onorarii grase pe articolele mele semnate de dumnealor. N-am avut ce face. Erau oameni cu funcţii între care, unul, în loc să-mi mulţumească, măcar, aşa, formal, dimpotrivă, m-a şi sancţionat. Aşa-i! Impostura, dacă o laşi din mână, îşi face de cap. Ca şi orice fel de hoţie. Între a fura o găină şi a fura o semnătură nu-i decât o deosebire de nuanţă. Impostura este, de fapt, cel mai calificat furt intelectual, faţă de care legile au fost şi sunt, în continuare, prea blânde.

                     *

 Bistriţa, februarie, ’79. „Ciclu” – un doi de poem biblic.

Mi-a ieşit în faţă cu pâine şi sare.

Un moş cu barbă albă până-n pământ.

Şi m-a întrebat: „Ce mai faci, copile?”

Mi-a ieşit în cale cu pâine şi sare,

Un moş cu barbă albă până-n pământ,

Şi m-a întrebat: „Ce mai faci, flăcăule?”

Mi-a ieşit în faţă cu pâine şi sare,

Un moş cu barbă albă până-n pământ,

Şi m-a întrebat: „Ce mai faci, omule?”

Mi-a ieşit în faţă cu pâine şi sare,

Un moş cu barbă albă până-n pământ,

Şi pâinea-i era tare şi sarea amară,

„Vino cu mine, bătrâne”, mi-a zis,

Şi m-a luat de mâna tremurândă

Şi a deschis o poartă

Şi am văzut cele 70 de minuni ale lumii.

Timp de o mie de ani.

După asta mi-a ieşit iar în cale, cu pâine şi sare,

Un moş cu barbă albă până-n pământ

Şi m-a întrebat: „Ce mai faci, copile?” ..........                     

mai mult....