Ion Neagos

                                  CARTE NEAGOS - web

                                                                                                    

                                  ION NEAGOȘ


                      
          
Dieter Schlesak, Un Auschwitz sighișorean

          (fragment din ”Craciun, Schlesak, Zanca. Imersiuni”,
                                  Ed. Limes, Cluj, 2015))

           
      Desigur, şi textul lui Adam atinge uneori apocalipticul, îngroşând contururile cu un cărbune expresionist: „Guri deschise ca nişte hăuri negre, horcăituri, oamenii luptă pentru aer ca înecaţii.” Sau în teribila materializare a fricii din el, golirea interioară devenită cavitate concretă a organelor, în care pândesc animale negre, „cu aripile strânse ameninţător” în vederea atacului. Iar imaginea femeilor goale, descărcate din basculantă şi încercând, asemeni unor umbre, să se desprindă din grămada de trupuri, este de-a dreptul dantescă: „se ridicau, încercau să meargă, tremurau îngrozitor de frig, încet-încet se târau până la buncăr (…)”. (Relatarea episodului, la care m-am referit şi mai sus, îi este atribuită lui Leib Langfuss, dar el nu apare nici în dicţionarul „protagoniştilor”, nici în bibliografia de la sfârşit, intevenţia fiindu-i, de altfel, transcrisă în caractere italice, exact ca la Adam.) În shimb, gesturile cele mai simple pot deveni halucinante pentru cititor, cum sunt cele din vestiar – reproduse de o supravieţuitoare vremelnică a gazării, un personaj preluat din cartea doctorului Nyiszli – şi care sugerează tocmai ceea ce e ireductibil viu în aceste fiinţe umane destinate morţii: tatăl îşi desface încet cravata şi îşi aşează cu grijă, ca acasă, haina şi cămaşa, mama îşi scoate pălăria, potrivindu-şi părul încă mirosind a parfum – „O! era atât de frumoasă…”, se înflăcărează, plină de dragoste şi de admiraţie, fata. Ca şi aici, efectul e obţinut uneori numai din montaj, prin selectarea şi dispunerea amănuntelor.


În scena executării fetiţei contează în primul rând detaşarea şi firescul iraţional al gestrilor, dar şi concentrarea exclusivă asupra celor două personaje şi mai ales tăcerea desăvârşită în care se petrece totul, spartă doar de pocnetul împuşcăturii. Abia acum se precipită lucrurile, tot la nivelul sonor însă, nu vedem nimic, auzim doar paşi repezi de cizme, trosnetul unui lacăt, câteva zgomote domestice îndepărtate. Şi apoi, oprită în prim-plan, imaginea bălţii de sânge, în care sclipesc verde-albăstrui muştele. Autorul a îndrăznit să se întrebe aici dacă există „vreo frumuseţe în moarte”. Sună oribil, însă textul e realmente străbătut de un autentic fior metafizic.
     Două secvenţe mai merită neapărat reţinute. Prima, inspirată din Kielar şi din Borowski, înfăţişează talciocul: „Gălăgie în multe limbi. Babel. Râsete, certuri. Îmbrânceli. Cântece.” Hărmălaia generală, voci şi situaţii identificate în trecere şi un singur prim-plan rapid, al unui Kapo ce se făleşte „pe acolo” cu hainele lui – doar sintagma aceasta dând sugestia mişcării, accentuată de dâra de parfum pe care o lasă în urmă. Apoi o admirabilă restrângere a perspectivei: „Într-un colţ, chiar sub acoperiş, stăteau aplecaţi doi evrei bătrâni (…)”. Unul dintre ei curăţă nişte coroane dentare de aur, şi bucăţele de ghips cad pe jos sau se rostogolesc „pe talgerele unei mici balanţe, care atârna de un cui bătut în grindă, se clătina uşor şi scotea sunete metalice; pe unul din braţele ei, cineva scrisese «justiţie».” Tocmai minuţia descrierii, răbdarea cu care sunt înregistrate aceste amănunte inutile din punctul de vedere al acţiunii face veridică scena şi dă senzaţia normalităţii, a unei tihne atemporale chiar, total desprinse de agitaţia talciocului, ca să nu mai vorbim de iadul dimprejur, la care, dacă ignorăm un moment provenienţa aurului, doar inscripţia impersonal-ironică face o foarte îndepărtată aluzie. Celălalt bătrân tocmai a cercetat, cu un ochi acoperit de o lupă, bijuteriile şi protezele de aur etalate pe o plapumă de atlaz şi acum bineînţeles că se holbează la noul venit. Odată cu Adam, noi vedem însă mai întâi plapuma (iar pre-poziţia lipseşte, plapuma nu e o suprafaţă, ea există în sine) şi apoi adâncitura în care stau îngrămădite obiectele respective. La prima vedere, pare inutilă, chiar eronată paranteza explicativă „într-o adâncitură care luase naştere din cauza greutăţii preţiosului metal”, născută probabil din necesităţi de ritmică a rostirii, pe urmă înţelegi că finalul ei realizează trecerea de la generalul „metal” la particularul obiectelor minuţios detaliate, cărora le conferă materialitate şi astfel, încă o dată, o existenţă reală.
     Cu cealaltă scenă debutează în forţă romanul, abrupt, fără explicaţii preliminare: „Ne mână spre duşuri.” Mai târziu realizăm că era vorba despre cei din comandoul special, trimişi să ia în primire un nou transport. Realitatea ne e dezvăluită prin percepţiile lui Adam, însă conform unei strategii precise, începând cu o panoramare, în plan vizual şi sonor: „Văd vâlvătăile ridicându-se dintr-un şanţ lung, aud ţipete, …....

mai mult....

Web Design

 

[HOME] [DESPRE REVISTA] [REVISTA] [Miron Kiropol] [Magda Ursache] [Letitia Ilea] [Iulian Boldea] [Liviu Ioan Stoiciu] [Ion Neagos] [Traian Stef] [Doina Popa] [Liviu Antonesei] [Clelia Ifrim] [Radu Ciobanu] [Mircea Petean] [Dan Florita Seracin] [Eugen Dorcescu] [Daniela Radu] [Victoria Comnea] [Nicolae Iuga] [Dinu Virgil] [Ela Jakab] [Dan Anghelescu] [Julien Caragea] [Dan Chiriac-Kyre] [Viorel Dadulescu] [Mihaela Albu] [Vasile P. Tomoiaga] [Aurelian Sarbu] [Nicolae Coande] [Sonia Elvireanu] [Dana Gheorghiu] [Iulian Chivu] [Boris Marian] [Geo Vasile] [Christel Ungar] [Carolyn M.Kleefeld] [Petru Hamat] [Hans Dama] [Mirel Brates] [Aurel I. Brumaru] [Mariana Moga] [Victoria Milescu] [Valeriu M.Ciungan] [Paul Sarbu] [COLECTIA] [BIBLIOTECA] [CONTACT] [REDACTIA] [IMPRESSUM] [LINKURI UTILE]