Irina Petras

                                     Irina Petras - web

                                       

             IRINA PETRAS

 

                 Despre feminitatea limbii române

                           


       „Cele mai copleşitoare fenomene ne scapă, ne sunt
   insesizabile, din moment ce suntem integraţi în ele”.
                            
Lucian Blaga 
                                 

     Limba e un asemenea fenomen. Starea „obişnuită” a omului presupune ignorarea ei. Trăind în limbă, prin ea, niciodată nu vom avea acces la o experienţă obiectivă în ce o priveşte. Ca şi moartea, limba maternă e „intravitală” şi expe-rienţă de gradul doi. Starea poetică, însă, cea descrisă de un Paul Valéry, de pildă, cere depăşirea sensului imediat al cuvântului şi scufundarea în zvonul său de potenţialităţi.
   Nu voi relua argumentele din cărţile mele despre limba română (Limba stăpâna noastră. Încercare asupra feminităţii limbii române, 1999, Feminitatea limbii române. Genosanalize, 2002 şi Despre feminitate, moarte şi alte eternităţi, 2006). Voi înşira pe scurt concluziile cercetărilor mele, apoi voi da câteva exemple concrete, mai plăcute, cred, cititorului.
      Aşadar, limba română NU are neutru. Perpetuarea, prin manuale şi tradiţie, a informaţiei că substantivele româneşti au trei genuri: masculin, feminin şi neutru, nu numai că nu corespunde realităţii, ci şi îndepărtează vorbitorul de un adevăr însemnat (în sensul că este semn şi poate deveni simptom) al limbii pe care o vorbeşte. Limba română are o privire sexuată asupra lumii. Ea are nu neutru, adică ceva ce nu este nici masculin, nici feminin, ci ambigen, adică ceva care este când masculin, la singular, când feminin, la plural. În limba română, toate lucrurile acestei lumi sunt ori el, ori ea. Ele atrag în jurul lor contexte strict şi dezinvolt sexualizate.
     Limba română este feminină (cu o doză mirabilă de androginie). Lucrurile cele mai importante pentru om şi pentru existenţa sa în lume sunt exprimate de limba română

cu substantive feminine. Un rol considerabil îl au în accentuarea acestei trăsături infinitivele lungi, bogatele infinitive lungi, care păstrează în ele neastâmpărul verbului, dar s-au aşezat deja în tihna substantivului. În plus, jocul liber al ambigenului de la un sex la altul dă limbii române calităţi androgine capabile să deschidă perspective nebănuite valenţelor sale combinatorii.
     Omul românesc se defineşte/se poate defini prin limba română. Altfel spus, de la bănuiala (întărită controversat de o uriaşă bibliografie) că, între limba pe care o vorbeşti, limba maternă, şi modul în care priveşti lumea şi te situezi vizavi de ea cu trăsături unice şi inconfundabile, există, indiscutabil, o subtilă, surprinzătoare legătură, am ajuns, ici-colo, la aproape-certitudinea că noi, românii, suntem aşa cum suntem şi fiindcă vorbim româneşte. Că limba e stăpâna noastră, cum credea Eminescu.
     Poezia poate depune mărturie. Genosanalizele mi-au dovedit că feminitatea cu nuanţe androgine a limbii române e „vinovată” de multe dintre perspectivele lirice şi că tot ea face şi mai greu traductibilă poezia cu toate nuanţele sale. De câte ori mi-au fost la îndemână, am făcut comparaţii şi am cântărit ce şi cât se pierde din privirea sexuată a românei la trecerea într-o altă limbă.
     Viaţa limbajului, crede Bachelard, este o viaţă vorbită care trăieşte în nuanţă. „Trebuie să visezi mai mult, să visezi în viaţa însăşi a limbajului pentru a simţi cum, vorba lui Proudhon, omul a putut «să dea sexe vorbelor sale».” Dă şi exemplul unor versuri din Heinrich Heine (citate de Albert Béguin, în Sufletul romantic şi visul) despre ”Bradul-symboles), care visează la un palmier ce acolo, în orientul îndepărtat, se întristează singur şi taciturn pe panta unei stânci arzânde”. Bradul din Nord şi palmierul din Sud, singurătate îngheţată / singurătate arzândă – asupra lor poate visa cititorul francez. Dar, de îndată ce află că, în germană, palmierul e feminin înţelege ce întreţeseri şi vibrări sunt posibile pentru cititorul german. „Aşa cum în pictură verdele face roşul «să cânte», în poezie un cuvânt feminin poate conferi graţie unei fiinţe masculine”.
     În poemul lui Baudelaire Une charogne – „un hoit”, „un stârv” –, nu încape îndoială că poetul a fost împins spre imaginea violentă ce urmează de genul substantivului: „les jambes en l’air comme une femme lubrique”. Versurile româneşti care traduc charogne prin hoit sau stârv, cum am făcut-o mai sus, dau soluţii parţiale, ocolind chiar, de-a dreptul, comparaţia. Rezolvarea se găsea în limba română, oricât de brutal e substantivul: O mortăciune. Ba, mai mult, mortăciunea trimite direct la lubricitatea morţii, iar comparaţia ar fi curs de la sine. Mă întreb, apoi, dacă seara (le soir – masculin) ar fi venit „cu paşi de lup” şi în cazul în care versul ar fi fost scris în româneşte.
      În poezia lui Esenin, mesteacănul are un loc privilegiat, precum teiul eminescian. Veritabil axis mundi, ......... 

mai mult....

Web Design

 

[HOME] [DESPRE REVISTA] [REVISTA] [Dorin Tudoran] [Liviu Antonesei] [Magda Ursache] [Ion Muresan] [Irina Petras] [Bedros Horasangian] [Maria G.Calandrone] [Vasile Gogea] [Radu Ciobanu] [Clelia Ifrim] [K.V. Twain] [Dan Danila] [Victoria Comnea] [Iulian Boldea] [Attila Jasz] [Eugen Dorcescu] [Gabriela Feceoru] [Stefan D. Dancus] [Christopher Kloeble] [Ioan Grosan] [Vasile Muste] [Paulina Popa] [Dorin David] [Iancu Motu] [George Echim] [Yehuda Amichai] [Nicolae Silade] [Alexandru Jurcan] [Mariana Floarea] [Daniel Lacatus] [Hans Dama] [Werner Goebl] [Ruxandra Niculescu] [Eugen Matzota] [Remus V. Giorgioni] [Mihaela Oancea] [Slavomir Gvozdenovici] [Petar Milosevici] [Daniela Radu] [COLECTIA] [BIBLIOTECA] [CONTACT] [REDACTIA] [IMPRESSUM] [LINKURI UTILE]