Irina Petras

                                                           

                                    Irina Petras - web

               

                IRINA PETRAȘ

 


            
Întârziere necunoscută sau gara planetară

 
     Cândva prin anii 70, făcuserăm drumul de la Cluj la Agnita s-o ducem pe Laura în vacanță la bunici. Trenurile umblau cum umblau – căci era vremea inundațiilor –, cu întârzieri previzibile, cu opriri de lungi minute ori chiar ceasuri în câmp deschis. Dar știam la ce să ne așteptăm, toate neajunsurile puteau fi acceptate de vreme ce, până la urmă, ajungeai unde doreai să ajungi (mai repede decât acum!). Ca să ne întoarcem acasă, am luat spre seară un autobuz (o cursă sau o rata, cum îi ziceam pe atunci) până la Sighișoara, de unde urma să prindem acceleratul de București-Cluj. Era frig, ploaie măruntă, mocănească. Gara, aproape pustie. Gemulețul de la Casa de bilete, tras pe jumătate. Am bătut ușor să atragem atenția. Tocmai atunci o voce plictisită și sacadată a anunțat în difuzoare: „Trenul accelerat numărul… din direcția București… în direcția… Cluj are o întârziere necunoscută”. Am încremenit derutați. O clipă, n-am înțeles ce ni se comunică. Am cerut lămuriri. Nu se știa nimic sigur, trenul nu plecase încă din București! Ne-am întors la autogară, am luat ultima cursă înapoi spre Agnita. La ora 3 din noapte, aveam să luăm mocănița până la Sibiu, de unde știam că, pe la prânz, avem un tren spre Cluj. Zgribuliți, nedormiți, am ajuns în gara Sibiului, plină de lume. Am întrebat dacă mai sunt bilete pentru trenul de Cluj. Casierița ne-a explicat că trenul cu pricina nu se știe când va sosi, dar peste o jumătate de oră putem lua „acceleratul de ieri”, care urma să ajungă în fine la Sibiu. Povestea suna ca în filme de groază. Totuși, în limita a vreo 15 ore, am ajuns unde voiam. Însă anunțul cu întârzierea necunoscută mi-a rămas de-a lungul anilor indicator de disconfort maxim, de haos și ceață groasă, de suspendare bruscă a viitorului.

       
      
Ei bine, am senzația că, de o jumătate de an, ne aflăm cu toții într-o stranie gară planetară, așteptând în gol un tren/o soluție care are o întârziere necunoscută. E adevărat că, deși gândul neîntrerupt al morţii nu m-a demobilizat niciodată, fiindcă nu e macabru şi nu are multe semnalmente interpretabile ca spaimă-de, el m-a făcut să mă port toată viața cumva ca într-o gară, dar, lucru esențial, e o gară asumată de la început, pe care o puteam aduce sub controlul meu. Ideea că am o singură bucată de trăit şi, gata! mi-a impus un ritm susţinut, o alertețe, conștientă fiind, uneori cu asupra de măsură, că nu am timp „de omorât”, iar așteptarea putea deveni rodnică. Sigur, „aşteptarea e specific umană şi direct legată de ideea morţii” (Dumitru Țepeneag), dar această stare de gară e una destinală și gestionabilă, una cu care se poate trăi, dovadă că oamenii o și fac de mii de ani.
     Starea de gară de acum mi se pare oarecum nedemnă, grotescă, greu tolerabilă. Mai întâi fiindcă mi se cere o implicare pasivă, o fugă: „De vreme ce tu tot mori, e ciudat, dar preferi să fie când ataci şi nu când fugi. Cred că senzaţia aceasta împacă un sentiment fundamental: atacând, îţi alegi tu, parcă (s.m.) moartea: urmărit de altul şi ajuns din urmă, moartea ţi-e impusă” (Ștefan Gheorghidiu). Apoi, fiindcă reacțiile la criză sunt care mai de care mai inadecvate, mai mimetice, în salturi năucitoare și fără frunte de la apocaliptic la derizoriu și viceversa. Și nici nu pot fi altminteri de vreme ce se petrec în condiții de ignoranță alimentată/sufocată de informații contradictorii. La început, în martie, totul părea o experiență inedită, se lansau sute de bancuri despre izolare, mască, sechestrare la domiciliu. Oamenii descopereau „farmecul” vieții de familie și al adăpostirii acasă. Deprindeau tabieturi domestice și își gospodăreau timpul liber la îndemână. Chiar dacă traversați de fiori reci. Dincolo de multele rele secundare, cele mai multe nici măcar bănuite la început, oamenii s-au adaptat poveștii de groază – ea intrase în scenă însoțită de amenințarea cu moartea, cea mai eficientă dintre amenințări – și au acceptat disciplinați să facă sacrificii. Cum spune Harari în lecția despre sens (în 21 de lecții pentru secolul XXI), de îndată ce faci un sacrificiu în numele unei povești încă nu foarte bine articulată, ești prins în capcana ei. Știrile îngrozitoare despre virusul ucigaș s-au înmulțit imediat, ca bun „nutreț mediatic” ce se aflau. În lumea de azi, spune același autor, „e alarmant de ușor să asaltezi publicul cu relatări contradictorii și diversiuni”. Cu atât mai alarmant când e vorba de a da detalii despre o boală cu accentuat potențial letal și despre posibilele mecanisme de apărare. La îndemnul repetat pe toate canalele „Stai acasă!” dacă vrei să trăiești, spaima de moarte te-a ajutat să te supui aproape necondiționat. Ai învățat curând că Celălalt e purtătorul morții tale. Ai învățat mult prea ușor și să elimini ca extrem de periculoase gesturi deja intrate în descrierea apartenenței tale la o comunitate, la un împreună. Apropiere, îmbrățișare, stat de vorbă față în față au devenit gesturi prohibite. ..............

mai mult....

Web Design

 

[HOME] [DESPRE REVISTA] [REVISTA] [Yusuke Miyake] [Andrei Zanca] [Magda Ursache] [Radu Serban] [Miron Kiropol] [Radu Ciobanu] [Andrei Zanca II] [Monica G-Maclean] [Iulian Boldea] [Irina Petras] [Dan Danila] [Andrei Zanca III] [George Cabas] [Gheorghe Simon] [Iosif A. Brodski] [Liliana Danciu] [Mihaela Babusanu] [Elina Adam] [Eugen Dorcescu] [Virgil Diaconu] [Marian V. Buciu] [Ion Neagos] [Ion Tudor Iovian] [Leon Iosif Grapini] [Rodica Braga] [Paul Leibovici] [Alexandru Uiuiu] [Dragos Niculescu] [Irina Lucia Mihalca] [Boris Mehr] [Sonia Elvireanu] [Urs Heftrich] [Werner Goebl] [Guner Akmolla] [Vasile D. Marchis] [Angela Burtea] [COLECTIA] [BIBLIOTECA] [CONTACT] [REDACTIA] [IMPRESSUM] [LINKURI UTILE]