Iulian Chivu

                                  Iulian Chivu - web a             

                

               IULIAN CHIVU


                                
   A fi ca diferență


                             
    
      Teolog și filosof american al religiilor, John Hick (1922-2012), vorbind despre evidențialism și fundaționalism, sintetiza principiul științific elaborat de matematicianul și filosofului W.K. Clifford astfel: „Pentru credințele noastre ar trebui întotdeauna să avem fie fundamentele experiențiale, fie rațiuni suficiente”1 știind că orice diferență dintre experiențe nu este în măsură să greveze și statutul acestora. Și dacă s-ar extinde teza epistemică la autorii biblici, realitatea lui Dumnezeu s-ar fi rezumat la prezența Lui ca manifestare de empirism religios aidoma celui promovat multă vreme în literatură.
      Hick este un observator atent al fenomenului religios2 din perspectiva școlii culturaliste americane, însă nu poate să nu ia în seamă argumentele filosofiei europene, în special argumentul ontic începând de la Anselm și Descartes la Kant și Russell și mai apoi până la Tillich și Schleiermacher.
      Fără ocolișuri, Hick merge frontal la definirea conceptului a cărui vulnerabilitate esențială e că, în lipsa altor posibilități de demonstrare, se centrează pe descrierea Dumnezeirii exclusiv din perspectiva ființei perisabile și, din această cauză, nu se îndepărtează prea mult de ceea ce conturează teologiile.
      Argumentele fundamentale vin din teismul scripturilor ebraice și stabilesc mai întâi că Dumnezeu3 este Ființa în sine, nu o ființă oarecare, ca mai apoi să se definească a exista prin sine ca infinit; Creator auto-existent. Interpretările, absolut toate, se fac în raport de existentul contingent și în măsura în care acesta, fiind de ordinul evidenței, nu mai comportă elucidări din două considerente: 1) Creatorul nu se confundă cu creația și 2) creația este definitiv dependentă de Creator. De aceea, odată cu Toma d'Aquino, în spiritul celui de al doilea considerent, creația nu mai este socotită a fi eternă. Ulterior, iudaismul târziu, devoțional și teologic, pledează pentru un Dumnezeu personal, continuat în Noul Testament de Dumnzeu-tatăl, susceptibil de antropomorfism.

      
      Atributivitatea lui Dumnezeu tinde spre sinteză; un Dumnezeu iubitor („iubire” cu etimonul în agape, nu în eros), care depășește imaginea unui deus otiosus, dar nu și pe cea a lui deus absconditus pe care o găsim, mai târziu, la Nietzsche4.
      Întrebările proliferează: iubirea lui Dumnezeu își subordonează bunătatea lui? Dacă da, atunci Dumnezeu e bun prin raportare la un standard și din această cauza ar înceta să mai fie unică realitatesupremă. Și cu toate acestea, apostolul Pavel previne asupra Mâniei lui Dumnezeu, chiar dacă nicăieri în scripturile creștine nu găsim un Dumnezeu mânios.
Sfințenia este un alt atribut al lui Dumnezeu și resursele ei subsistă în celelalte atribute, în metafizica Lui, care, în genere, nu s-a îndepărtat prea mult de reprezentările proorocului Isaia.5 
      De aici începând, Dumnezeu este o realitate infinită, eternă, necreată și personală care a creat tot ce există în afară de sine și care s-a revelat creaturilor umane ca fiind sfânt și iubitor.6 Cu Anselm7, conceptul de Dumnezeu se rezumă la desăvârșire (ex. Matei,5.48: Voi fiţi, dar, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit), o desăvârșire nongraduală a cărei accesibilitate ar anula unicitatea lui Dumnezeu; un Dumnezeu existent prin sine și intuibil ca realitate.
      Conceptul este exclusiv rațional (independent de experiență și anterior acesteia), logic speculativ: ceva ce există fiindcă nu se poate demonstra că nu există. Probabil că în acest temei Emil Cioran îl socotea a fi expresia pozitivă a nimicului8, încât prin apropierea de Dumnezeu, creația se absoarbe în El pierzându-și individuația. Ca atare, Dumnezeu este Ceva față de care nu poate fi conceput nimic mai mare, imposibil de socotit a nu exista; însă o existență sumativă, nongraduală și de ordinul infinitului, de unde rezultă atributul aseității.
      Cu Descartes, existența este un predicat, o continuare dacă nu o clarificare ontică a conceptului anselmian, ca mai apoi, cu Kant, existența să poată fi asimilată conceptului de Dumnezeu. Iată de ce Cioran nu a avut în afara reverberațiilor sale nietzscheene niciun temei ontic dezirabil să probeze expresia pozitivă a nimicului pe care o postula.
      Existența, ca atribut al lui Dumnezeu, a fost socotită îndestulătoare ca să probeze existența ca atare a Lui doar pentru credinciosul căruia i-a fost suficient atât și nu mai mult; cea mai înaltă realitate imaginabilă.9
      Însă de la Toma d'Aquino trecem la un nou argument, cel al Cauzei Prime, apoi la cel al Ființei Necesare (dincolo de ființa contingentă), apoi la argumentul de Valoare Absolută și, în cele din urmă, la Artizanul Divin. Consensul teleologic a fost implicit încă de la Platon, ca în hinduism și buddhism, iar Dumnezeu a trebuit să servească omului, după teoria finalității.
      Teismul, prin faptul că e mai plauzibilă existența lui Dumnezeu decât inexistența sa,
..............  

mai mult.........

Web Design

 

[HOME] [DESPRE REVISTA] [REVISTA] [Liviu I. Stoiciu] [Florin Logresteanu] [Dan Anghelescu] [Mircea Pora] [Mircea Petean] [Marian V. Buciu] [K. V. Twain] [Magda Ursache] [Dan Danila] [Iulian Chivu] [Ion Tudor Iovian] [Marian Visescu] [Boris Marian Mehr] [Ion Rasinaru] [Oana Hemen] [Ezra Pound] [Dinu Flamand] [Mihaela Oancea] [Dorin David] [Stephen Gill] [Adrian Munteanu] [Dorian Obreja] [Dan F. Seracin] [Liliana Danciu] [Gheorghe Simon] [Ana Blandiana] [Liviu Antonesei] [Anca Sirghie] [Radu Ciobanu] [Paul Sirbu] [Francis Jammes] [Miron Kiropol] [Clelia Ifrim] [Ovidiu Bufnila] [Emily E. Dickinson] [Stefanie Golisch] [Herbert W. Muehlroth] [Werner Goebl] [Luca Cipolla] [Georgeta Resteman] [Nicolae Matcas] [COLECTIA] [BIBLIOTECA] [CONTACT] [REDACTIA] [IMPRESSUM] [LINKURI UTILE]