LETIŢIA ILEA

       sâmbăta morților


   e aproape primăvară
   bătrânii și-au reluat locurile în parc
   la măsuțele de șah
   tata nu e printre ei

   azi e pomenirea morților
   la biserică s-a făcut slujbă
   mama nu a participat

   în amiaza de martie închid ochii
   și îi aud pe amândoi prin casă
   înjurând poștașul că nu aduce odată pensia
   ciorovăindu-se pe aceleași subiecte de-o viață

   tata adoarme privind „tânăr și neliniștit”
   îl trezesc – „e mai interesant prin deducție”
   răspunde și ochii albaștri îi licăresc a râs

   mama șterge de praf a treia oară astăzi
   ulcioarele de la bunici – „uite în vasul ăsta
   ținea bunicu-tău tutunul. nu știa el ce nepoată prăpădită
   o să aibă”

   le aud limpede vocile îi văd
   dar pe scaunele lor nu stă nimeni
   pe masă e un fular pe jumătate tricotat
   „să ai să-ți țină de cald când n-oi mai fi eu”
   îl ating și brusc mi se face
   extrem de frig
 

       
        fără mama

a trecut aproape un an fără mama.
încă nu am scris poemul care să cuprindă
ceea ce e de necuprins.
vocea ei care îmi spunea să fiu atentă când trec strada
deși părul meu începuse să albească.
îngrijorarea ei permanentă
pe care eu o alimentam parcă intenționat.
ochii ei cu vederea slăbită deslușind însă paginile
revistelor literare pe care le primesc.
măruntul gest de a șterge praful de pe cărțile adunate
o viață întreagă pe care știa că nu mai e timp să le citească.
felul în care și-a îngrijit sora dându-i zile din zilele ei.
aceasta i-a supraviețuit exact șapte zile.

am în față un teanc cu fotografii vechi
ea știa istoria fiecărui chip: unde a trăit câți copii a avut
când a murit. mereu eram cu gândul în altă parte
când îmi explica. așa că nu am reținut evident nimic.
am pierdut acum și acele chipuri
rude îndepărtate prieteni vechi. s-au dus și ei.
acolo unde sunt sigur au întâlnit-o pe mama
care se rușinează ca în alte dăți de fiica ei aiurită.

cel mai tare îmi lipsește râsul ei „ca o mitralieră”
- așa spunea despre ea un coleg de școală primară –
cel mai tare îmi lipsesc cuvintele noastre inventate
care acum sunt inutile
cel mai tare îmi lipsește totul. ea.

a trecut aproape un an.
câinele încă o așteaptă.
de fiecare dată când venim de la plimbare
adulmecă întreaga casă poate-poate s-a întors.
nu știu ce am făcut în tot acest timp
nimic care să rămână nimic cu sens
micile mele disperări din poemele vechi îmi par derizorii.

visez adesea că mama mă mângâie pe frunte
cum în copilărie când eram bolnavă.
îi simt palmele mari cu pielea înăsprită de munca de o viață
poate într-adevăr de acum urmează doar o lungă boală
punctată de primăveri care nu mă mai bucură
dezamăgiri prietenii pierdute.

simt că am lovit pragul de sus și pe cel de jos deopotrivă.
o durere atât de puternică și îndelungată te amorțește.
mai mult de atât nu se poate
cineva să amestece cărțile din nou
să mă ia de mână
să mă treacă strada............   

mai mult....