 |
 |
|

LILIANA DANCIU Despre „Logica lui Hermes”, Centrul gândirii ontologice
Scriitor de mare rafinament stilistic, remarcabil în toată literatura publicată până în prezent – volumul de proză scurtă Ultima vară cu Eniko și alte povestiri (Alfa Press, 2011), grupajul de dramaturgie Bătrânul și eutanasierul (Eikon, 2018), romanul Femei de iasomie (Litera, 2021) –, Ionel Bușe este și un autentic „iubitor de înțelepciune”, pasionat, în egală măsură, de studiul metodic, aplicat al filosofiei și de exersarea dimensiunii ei speculative. Dovadă stau numeroasele studii pe teme de ontologie, filosofia imaginarului, hermeneutică, publicate în bogata carieră universitară, în limbile română și franceză, din care spicuim: Eseuri și schițe ontologice (Brâncuși, 1997), Logica pharmaconului (Paideia, 2003), Filosofia și metodologia imaginarului (Scrisul românesc, 2005), Du logos au mythos (L'Harmattan, 2008), Mythes populaire dans la prose fantastique de Mircea Eliade (L'Harmattan, 2013), Gaston Bachelard, une poétique de la lecture (L'Harmattan, 2014). În perimetrul eseisticii, Ionel Bușe exersează o pană fermă, ironică de multe ori, acidă și amară pe alocuri, dovedindu-se un fin observator al realității contemporane, ale cărei metehne sunt criticate fără ecranări de sens inutile. Stau mărturie volumele Democrație în rouge caviar (Alfa Press, 2007), Intelocrați, filosofi și ironiști (Ramuri, 2014). În 2021, Ionel Bușe coordonează secțiunea dedicată intelectualilor români din ansamblul fabulos al dicționarului enciclopedic al vieții intelectuale din Europa Centrală și de Est (1000 de pagini), La vie de l'esprit en Europe centrale et orientale depuis 1945 (coord. Chantal Delsol și Joanna Nowicki, Éditions du Cerf, Paris), unde semnează cele mai multe eseuri. Ionel Bușe revine anul acesta în atenția iubitorilor de filosofie cu două volume interesante și consistente: unul de eseuri, Gânduri despre Constantin Noica și alte eseuri (Paideia, 2024), în limba română, celălalt de analize critice asupra gândirii filosofice românești, La créativité de la pensée est-européenne. Un panorama de la philosophie rou-maine du XXe siècle (EME Éditions), în limba franceză.
|
|
 |
 |
 |
 |
|
Studiul scris în limba franceză urmează, în miniatură, intenția declarată în amplul dicționar din 2021, anume de a populariza în spațiul cultural al Europei Occidentale cultura românească și gânditorii ei de seamă. De aceea, autorul începe demersul analitic cu o prezentare a unor elemente simbolice de gândire mitico-ritualică din arealul românesc, urmată de viziunea poetico-filosofică eminesciană și filosofia brâncușiană a formelor, pentru a continua firesc cu studiul filosofilor din prima generație (Constantin Rădulescu Motru, Lucian Blaga, Mircea Florian), și a celor din „noua generație” (Constantin Noica, Mircea Eliade, Emil Cioran). Colajul românesc de eseuri, reunite sub marca „logicii lui Hermes”, pornește prin fixarea centrului gnoseologic și intelectual, „modelul paideic Noica” (p. 14), pentru ca atenția să iradieze spre autori, doar aparent diferiți, care însă aparțin aceleiași familii spirituale, cea a visătorilor, Gaston Bache-lard, Gilbert Durand, Mircea Eliade, Alexandru Macedonski, Emil Cioran, I. D. Sîrbu, Constantin Rădulescu Motru. Cercetător de talie europeană în domeniul filosofiei imaginarului, autorul însuși îmbrățișează logica lui Hermes, armonizantă, unificatoare și creatoare, astfel că tonul eseistic devine eminamente confesiv, iar cartea se dezvăluie ca o amplă „mărturie-mărturisire” despre adevărul descoperit pe calea lecturilor și meditațiilor – revelat ar fi mai potrivit, ținând cont de caracterul sacru al raportului neofit-model. Nimic exhaustiv, așadar, nimic normat și axiomatic, nimic definitoriu extras printr-o observație exterioară și detașată, cum ar impune demersul științific pe baza „logicii lui Ares” (aristoteliană)! Urmând modelul noician, discursul eseistului Ionel Bușe se dorește „ispită” și „seducție” (andragogică, estetică, metafizică), în sens filosofic, astfel încât cititorul să cunoască ipostaza de „prizonier voluntar al unui model” (p. 13), specifică oricărui discipol noician. Raportul neofitului cu modelul se poate ilustra, în opinia lui Ionel Bușe, printr-o dublă mișcare, centripetă și centrifugă, în ceea ce oglindește, de fapt, socratica cunoaștere și căutare de sine: apropierea de model e obligatorie pentru vizualizarea în exterior a propriei reflecții ideale, dar și depărtarea, pentru a evita idolatria – acea „pierdere de ființă” (p. 8) care conduce la înstrăinare de adevărata identitate sau, în termeni noicieni, de propria devenire ontologică, înțeleasă „ca luare în stăpânire a unui chip, chipul uman” (p. 21) – și la fetișizarea grotescă a modelului, prin utilizarea redundantă a ideilor și a „limbii lui Noica” (p. 17) în ceea ce autorul numește „noicăială”, nedemnă deopotrivă de model și de aspirant. Nu expresiile unice ale lui Noica trebuie reluate, crede Ionel Bușe, ci practicarea acelei duble și interconectate seducții, a ideii și a limbajului, prin intermediul căreia să devină posibilă o înnoitoare „arheologie poetică a rostirii românești” (p. 20). Armonizând elemente din filosofie, metafizică și Tradiție, Ionel Bușe oferă exemplul unei „schițe ontologice” proprii, exersată la zece ani după moartea lui Noica, în care trasează principalii vectori ai devenirii ontologice: pe verticala descendentă (unind universal cu .........
|
|
|
mai mult....
|
|
|