Liliana Danciu

                            LILIANA DANCIU web                                   

                                       

            LILIANA DANCIU

 

           Despre trans(a)parența de ametist a poeziei
                           

                                 

     Volumul Ametist reunește poeme cu tematică diversă: timpul, viața, dragostea și moartea, poetul și lumea, dialectica raportului interior/ exterior în actul creator, cunoașterea universului prin intermediul privirii și reprezentarea imaginii lui în culoare, sunet și transparență, durerea și bucuria de a fi. Titlul-metaforă plasează poezia, poetul și lumea sub semnul unui inevitabil paradox, conform căruia transparența nu implică accesul la tainele ei nebănuite și nu conferă nimănui puterea de a vedea prin ea, ci sporește difi-cultatea descifrării. În ametistul, una dintre artele poetice ale volumului, cele trei coordonate ale creației, lumea „colorată frumos”, trupul nostru, „rană benignă și iscusită”, și poemul, „o scriere încifrată”, sunt tot atâtea reprezentări imaginare ale acestui cristal violet. La rândul său, omul-ametist este destinat unui nobil și inutil (în sensul etimologic al acelei „nobile inutilități” maioresciene) proces dedalic de umplere și golire a sinelui: cu privirea-i înfometată, el „fură” culoarea din lumină spre a-și hrăni ființa, neîncetat devorată de neființă, „întunericul găunos/ cu limba lui înspicată/ de șarpe” (Ibidem). De orice fel, creația apare ca raport echilibrat între forțele cosmice ale Ființei și Neființei, un joc fericit al hazardului. Contrar poemelor din volumul anterior, Timp în derivă (București, Editura Contemporanul, 2016), unde raportul poetei cu lumea stătea sub semnul totalei alterități și negativități, rezultat al unei duble comunicări eșuate, în Ametist, eul liric feminin trece sub semnul înțelepciuni (cu sensul de Sophia) ca rezultat al cunoașterii (al gnosis-ului) și al recunoașterii și al acceptării limitelor.   
     Prin prisma filosofiei stoicilor, care explicau actul divin al creării lumii și însăși existența acesteia prin prezența activă în întreaga creație a unor părți ale divinității numite logoi spermatikoi, Rodica Braga înțelege actul poetic prin

același raport dialectic golire-umplere: gândul, structură vie și rațională, se strecoară violent în intimitatea pură a cuvântului spre a-și slobozi acolo „sămânța” (fără de chip, p. 45). În actul interpretativ, gândul-bisturiu al criticului operează, la rândul său, corpul inefabil al poemului pentru a-i extrage seva vie. Cuvintele-metaforă suferă, astfel, o dublă alterare a transparenței lor de cristal. Pe de altă parte, în esența lui primordială, cuvântul nu este decât entitate „aseptică”, iar, pentru a deveni mesaj liric, el trebuie să se încarce de „otrăvuri subtile”, să suporte „sucirea pe-o parte și alta”, adică perpetua suferință a devenirii metaforă (suferința cuvântului, p. 54). Uneori consecințele actului creator sunt nefaste asupra poetului care, „trădat” și „rănit” de cuvintele-cioburi, se refugiază în tăcere, unde nu întâlnește decât gândul, de data aceasta parazitar și lipsit de forța creatoare a verbului pătruns doar de un steril „gust otrăvit/ și miros de biserică părăsită” (muchiile cuvintelor, p. 84). În alt poem, insubordonate, răzbunătoare și chinuitoare, cuvintele unui vers fantomatic se transformă într-un spin dureros care sfâșie carnea poetei și-i nălucește-n minte „sclipirea dintr-un vers/ purtat cândva victorios/ pe buze” (un vers mi s-a înfipt în carne, p. 88). Versul-spin chinuie ființa poetului prin intermediul unui dublu impuls creator, daimonic și demonic, amintind, parcă, de lamentația paulină cu privire la ghimpele înfipt adânc în trup necesar spre a-i menține vie credința (cf. 2 Corinteni, 11, 7). După ce s-au abandonat torturii (pre)facerii și au fost „folosite” spre a compune corpul de lumină al poemului, cuvintele își revendică dreptul la indicibil, o demnă retragere în Câmpiile Elizee originare pentru acești „bieți soldați visători,/ cu pieptul descoperit/ și arma uitată-n rastel” (salvarea cuvintelor, pp. 43-44). Eliberând ființa creatoare a poetei, cuvintele-soldați își cer dreptul de a fi, la rândul lor, salvate. 
     Continuu sfâșiat între conștiința dureroasă a necesității „violării” purității prime a cuvântului spre a-i fertiliza potențele și libertatea de a fi sfânt purtător al tainelor divine, destinul pământean al poetului este o poveste „menită” în transcendent, care „s-a scris” „în taina dansului turbat” al unor parce, o soartă „vrăjită”, „înnodată într-un vârtej”, din al cărui cerc nu există ieșire (Ibidem). Nici destinul poemului în lume nu pare a fi mai fericit, câtă vreme mesajul liric este înveșmântat în cuvinte, al căror sens este menit „să se surpe” și să-și piardă „nu doar vigoarea,/ ci chiar înțelesul amorțit” (melasă, p. 52). Cu toate acestea, ce este înțelesul dacă nu o sublimă coincidentia oppositorum, mereu altul și divers de la o sensibilitate la alta, imposibil de identificat și închis în definiții, menit a rămâne ascuns sub vălul transparent al tainei, pentru că altfel – avertizează poeta – „riscați să rămâneți în conștiințele goale,/ cu buricul expus rușinos” (înțelesul, p. 57).......... 

mai mult....

Web Design

 

[HOME] [DESPRE REVISTA] [REVISTA] [Andrei Zanca] [Iulian Boldea] [Mircea Petean] [Liviu Antonesei] [Miron Kiropol] [Mircea Braga] [Magda Ursache] [Eugen D. Popin] [Liliana Danciu] [Andrei Zanca - II] [Mircea M. Pop] [Horea Porumb] [Dan Danila] [Anisoara V. Cira] [Rodica Braga] [Mihaela Albu] [Monica Pillat] [Radu Ciobanu] [Hans Enzensberger] [Guenter Kunert] [Guenter Eich] [Dan Anghelescu] [Juan R. Jimenez] [Wolfgang Baechler] [Saskya Jain] [Hans Dama] [Elisabeth Anton] [Luminita Rusu] [Luca Cipolla] [Eduard F. Palaghia] [Paul Sarbu] [Aurelian Sarbu] [Bertolt Brecht] [Tanikawa Shuntaro] [Werner Goebl] [COLECTIA] [BIBLIOTECA] [CONTACT] [REDACTIA] [IMPRESSUM] [LINKURI UTILE]