Maria Bologa

                                Cartea lui Athanasios

                        


           MARIA BOLOGA


                     Cartea lui Athanasios*

                            

      Ca cititor al eseului despre Tudor Arghezi (debutul remarcabil al Elei Iakab, în acest gen), nu poți să nu observi cum autoarea caută drumul de ieșire din labirintul densului imaginar arghezian; și cum îl transpune în poeme, prin volumul Cartea lui Athanasios  (prima ei carte de poezie, apărută în 2017, la Ed. Grinta, Cluj-Napoca).
      Ela Iakab reia, la modul poematic, o idee despre drama argheziană și o duce mai departe, în lumea sensibilă, a propriilor ei sonorități. Drama lui Arghezi, subliniază autoarea, în studiul citat, surprinde, nu existența umană, în universalitatea ei, ci particularul: în singurătatea, în „solipsismul celui care, mereu tulburat de mirajul întâlnirii cu Divinitatea, așteaptă un dar excepțional”, egal cu intensitatea devastatoare a tulburării sale.
      Dar tema solitudinii surprinde și căutarea identității, rătăcind în sine, printre alterități ascunse, latente, îndepărtate („Nomen est omen!1 Mi-a şoptit bătrâna,/ în timp ce-mi dăruia brăţara de fildeş,/a cărei enigmă avea să mă dezlege/ de toate bucuriile lumii,/de originile mele neştiute,/de mine însumi./ În apă, în aer, în foc, în eter,/ erau goale de semne cheile vieţii.” Cheile). Chemarea ancestralului se face cu uneltele poeziei, într-un spațiu imaginar, de un onirism aproape ezoteric, de criză a semnelor magice, căutându-se o formă sui generis de expresie: tandrețea magică, ofranda; astfel, metamorfozele, transformismul magic (avatarurile), amplifică tema, în mod dramatic, prin transfer de entități, din magic în oniric, în limbajul unei viziuni inspirate („o vedenie”) și fără ironia postmodernă (cu alte mijloace actuale); solitudinea e o traversare a pustiului, spre „rodul celest”, ca în poemul Pergament himeric (unul dintre cele mai limpezi, ca expresivitate): „Am cioplit toate chipurile singurătății mele/

în pietre, adunate de eremiți fără nume,/ sub cerul pustiei/(…) Unde eşti, Doamne, ascuns, cu piatră cu tot?/ Eu sunt încă aici,/ răstignit înlăuntrul şi peste pietrele pământului,/ care desenează floarea vieţii.// Eu sunt încă aici.// Pustiul e şi astăzi un pergament himeric!”. Este și clipa când ființa solitară „își caută rădăcinile sacre”. Solitudinea nu atinge atât durerile corpului concret (sentimentele), cât sfâșierile spiritului. Confesiunea („retorica de iluminări”, cum scrie Al. Cistelecan, pe cop. IV) este accentuată de un personaj liric, ales din sfera figurilor expresive ale mitului, Athanasios; sinele este sacrificat pentru „o îmbrățișare fantasmatică”: „Teama solitudinii în marile,/ oarbele întunecimi ale sinelui/ a fost, o vreme,/ singura zbatere a trupului meu,/ părăsit la hotarele pustiului/ de ursitoarea încătuşată în vestiri de oracol” (Cheile). Un alt poem (de început), Fulgerarea promisă, exprimă, în numele lui Athanasios, copleșitoarea dorință de a primi darul, de a nu rata prezența epifaniei: „De ce să fiu ascetul/ care soarbe golul din potir/ cu geamăt de astru înfrigurat?// Alerg și astăzi/ după fulgerarea promisă/ ispitit de un Zeu/ care zămisleşte statui, / cu sfâşierile mele.”
     Un accent de surdă răzvrătire se desprinde din tonalitatea limbajului, alături de ideea sacrificiului; autoarea reușește să transforme în temă a poeziei, aspecte ale crizei mitico-magice; spre acea lume de simboluri, mituri și semnificații, Ela Iakab se îndreaptă, parcă ostentativ, cu dorința clară de a reînvia sensuri tulburătoare și de a umple cu ele „pustiul”; o voce se aude, tânguitoare și fermă, din amurgul zeilor; este glasul unei lumi pierdute, ucisă și de pământeni: o altă lume. O voce care se rotește în pustiu și izvorăște din cele ale pustiului: „Mi-au ucis inorogul, înțeleptul inorog/ care păzea lumina din mine/ și din nălucirile mele singulare” (Mi-au ucis inorogul).
    A renunța la sine, în poeme, este relevant: nu este însă o renunțare reală, ci o căutare de sine, o conectare într-un alt registru existențial și cultural; în acest sens,  restrânsul „studiu mito-poetic”, al autoarei, o reprezintă din plin; ar fi putut să fie un demers intelectiv, dar s-a transformat în poem; nu conceptualizează, ci produce imagini. Calea spre o lume sacră este Oglinda. Aportul emoțional, afectiv, stimulează, alături de tonalitatea psihică, mesajul („zbaterea de sine” - Al Cistelecan: „ea nu e totuși un reporter de epifanii, ci o victimă iluminată, implicată”). Nu este atât de importantă dispunerea conceptelor, a lecturilor (texte sacre, antropologie, etc.), cât o nostalgie a cunoașterii, o voință de a trece în aura sensurilor (ceea ce și duce la aspectul ușor ezoteric, al unor texte): „Din depărtare, părea o superbă /oglindă veneţiană,/ când m-am apropiat de ea,/ am văzut că era/ înfricoşător de vie. // Era ca deşertul de la început.//Îmi răscolea trupul istovit,/dar, de primit,/ nu voia să mă primească.//Nu avea o lume a ei, era o lume. .............

mai mult....

Web Design

 

[HOME] [DESPRE REVISTA] [REVISTA] [Mircea Braga] [Carmen Sylva] [Ion Pop] [Rodica Grigore] [Rudy Roth] [Dan Danila] [Gellu Dorian] [Victoria Milescu] [Dan Anghelescu] [Sanziana Batiste] [Magda Ursache] [Paul Auster] [Radu Ciobanu] [Max Jacob] [Stefan D. Dancus] [Paula Romanescu] [Liviu Antonesei] [Clelia Ifrim] [Cees Nooteboom] [Andrei Zanca] [Wolfgang Baechler] [Horst Samson] [Maria Bologa] [Alejandra Pizarnik] [Anastasia Dumitru] [Karl Krolow] [Joaquin Baquero] [Victoria Comnea] [Gabriel Cojocaru] [Paul Tumanian] [Florin Sindrilaru] [Eugen D. Popin] [Patrizia Cavalli] [Vasili Mazurin] [Vasile Gogea] [Sorin Grecu] [Werner Goebl] [COLECTIA] [BIBLIOTECA] [CONTACT] [REDACTIA] [IMPRESSUM] [LINKURI UTILE]