MARIA POSTU

                       ușa spre raiul pierdut *
 

 unde să te ascunzi când amiaza trece fără să tulbure
                              apa fântânilor,
  nici somnul de după-amiază al pruncilor, trece
                               discret
  ca o bună samariteană împărțind daruri inutile
                            nevoiașilor,
  cărora le-a fost destinată o singură parte a zilei, de
                          cele mai multe ori
  doar dimineața, da, da, se spune în șoaptă cu jind,
                   că moartea în zori nu doare

  crezând că e încă dimineață si că cineva se joacă de-
                             a fiesta cu tine
  îți întorci ultimul vis pe dos ca să nu fii recunoscut,
  și te sperie că până și visurile au riduri și miros a
                                 moarte
  amiaza trecând fără aplauze, fără afișe care s-o fi
                vestit, fără gărzi care s-o fi apărat
  va traversa viața ta ca și cum aceasta ar fi o stație
             obligatorie, luând un călător de preț,
  îți tot repeți
  că poate nu e amiaza ta
  că te-a confundat
  că e încă acea dimineață fără sfârșit, repeți
  în fața unei oglinzi dincolo de oglindă, dincolo de
                                    tine,
  crezi că e încă dimineață,
  că vei auzi cum cineva pregătește ceaiul
  vei simți mirosul de pâine prăjită
  și ușa spre raiul pierdut trântită de vânt
  crezi că e încă dimineață
  și că poți prelungi visul până târziu,

  mai ai timp să-ti protejezi imunitatea la suferință
  mai ai timp să te dezbraci de costumul de adult care
                      nu ți s-a potrivit niciodată
  oricâte retușuri i-ai făcut, oricăți designeri i-au
                adăugat sau i-au luat zorzoane,
  oferindu-ți la schimb un alt costum de adult cu care
                                 să epatezi
  pe cei care nu au știut niciodată că un costum de
            adult poate ascunde un suflet de copil,
  că in spatele unui costum de copil zace un om
                          născut bătrân,
  crezi că mai ai timp să dizolvi pe retină o amintire
                                 albastră
  și să ascunzi în liniile din palmă fiorul unei
                      îmbrățișări nocturne,
  ca și cum ți-ai tatua trupul în cinstea marii fieste de
                                 la amiază,

  când amiaza va trece , nu te va recunoaște, speri,
                       protejat cum nu ești
  de amintiri fragile ori de durerea unor răni
                          imaginare,
  că nu te va recunoaște lăsându-te intact cu toata
                 recuzita ta ieftină și cu toate
  trucurile tale ieșite din uz cu care încerci să minti și
                                să te minți

  nimeni în jur să măsluiască de dragul tău un calendar
  nimeni să vândă ori să cumpere bucăți de amiază la
                                 suprapreț,

  când amiaza va trece speri s-o păcălești ca într-un
                               basm uitat
  cu un prinț căutând nemurirea,
  când amiaza va trece
  chiar ea dimineața ce-o credeai nesfârșită
  te va scoate la țărm, decepționată de lecțiile tale de
                                      înot ratate
  de încercările tale de zbor mereu amânate ca un
               dejun rânced servit musafirilor
  ale căror daruri nu-ți plac,
  pregatește-te, când amiaza va trece, ca o ultimă
                           cursă spre amurgul
  străinul acela care îți dă de mult târcoale


          joben cu zilele libertății mele


  mi-e dor să cred că există oameni care pot aduce
                         vara oriunde ajung
  așa cum făceai tu
  se lumina orașul , neștiute esențe de parfum
                       invadau străzile...............

mai mult........