Marian V. Buciu

                                    marian-victor-buciu - web

               

        MARIAN VICTOR BUCIU

 


          Contradictio in terminis artis (I. Negoițescu)

                  
Condiţia şi expresia creaţiei artistice

    

     Lui Ion Negoiţescu, creaţia artistică nu îi pare, la modul general, umană, deşi nu poate spune nici că este inumană ori trans-umană. Marele creator şi omul obişnuit, văzut în afara creaţiei spirituale, diferă prin raport la criteriul condiţiei sau condiţionării. Deşi, şi geniul, este om, doar primul accede la claritate, cel de-al doilea mai mult bântuie în obscuritate. Paradoxal, geniul este normal, omul obişnuit este straniu. Geniul este necomunul în comun. Omul de rând este comunul în necomun. Geniul nu are obstacol. Omul, ca om, da. „Geniu e acela care nu poate fi împiedicat în creaţia sa de nicio condiţie exterioară.” (s. IN) – Însemnări critice, Ed. Dacia, Cluj, 1970, p. 352. Omul, condiţionat, traversează „bizara aventură de a fi om”, cum scrie M. Blecher, cărui îi dedică un studiu – Engrame, Albatros, 1975, p. 127. Omul, nu geniul, este supus al istoriei, societăţii, politicii. El, omul, poate fi nominalizat oricând. Dar geniul? La întrebarea suspendată retoric.
     Dar adaug faptul că un fel de Listă para-canonică este descoperită în secolul 16, la Th. Dempster, un învăţat scoţian. Dempster, pur şi simplu, „A născocit titluri de cărţi care n-au existat niciodată cu scopul de a spori gloria ţării lui.” (223) Iată, nu-i aşa?, un alt „strămoş”, de un alt efect sau rost, patriotic mistificator – în spiritul istoriei ca poezie ori ficţiune – şi nu literar, al lui M. H. Simionescu, dacă îl privim pe acesta în partea mai personală a prozei sale.
     Experimentul literar, ca înnoire convingătoare, îl interesează, dincolo de modalităţile cunoscute. Nu articulează, precum italianul Angelo Guglielmi, în deceniul 6 al secolului 20, un concept de experimentalism, strict estetic, în diferenţă cu avangarda interbelică dusă la limita esteticului, de aparenţă sincretistă, amalgamând totul, de la ştiinţă la ideologie.

       
Foloseşte rareori termenii, amestecaţi, experiment, experimentare, experimental. Dar căutările, orice fel de „experiment”, de personalitate sau originalitate, sunt vizate permanent. Largheţea categorială, conceptuală, terminologică, se dezvăluie şi în acest caz. Referirile, diferite până la incongruenţă, o dovedesc uşor.
     Notez câteva exemple. Iată, în Alte însemnări critice. La Felix Aderca, indiferent de gen literar, reţine „continua reuşită a experimentului deplasat dintr-o zonă formală într-alta, prin mobilitatea orizonturilor şi egalitatea stilistică” (65). Tot la el, în „aria experimentală a literaturii lui”, din Oraşele înecate, „Din zona plăcerii naturalistice, erosul s-a degradat în zona ordinei (sic!) mortale.” (69)
     În critică, desprinde „experimentarea de noi şi cât mai eficace metode” (266). Să menţionez, însă, aici, că aspectul metodologic al criticii, în poziţionările lui Negoiţescu, va fi urmărit într-un loc aparte.
     Petru Popescu, cel remarcat mult mai bine ca romancier, este citit, tocmai el, ca „un poet în fază experimentală” (293). Ceea ce înseamnă nu descoperire importantă ori semnificativă, dar încă nesigură tatonare a drumului, a „metodei”. De altfel, se convine că experimentalistul este un scriitor important, însă, aproape întotdeauna, nu şi un scriitor mare.
     În Engrame, poetul Ion Gheorghe este privit ca „inegal autor adesea tocmai din pricina temerităţii sale experimentale” (268). Există o nesiguranţă cu miză sporită, să constat, fără a uita că inegalitatea autorului include şi (anti)experimentalismul realist-socialist sau proletcultist.
     Textualismul, care îi putea fi cunoscut criticului şi pe filieră franceză, dacă nu pe aceea românească, împrumutată şi – spectral – deviată, ca de obicei, este ignorat. Accidental, termenul text, fără „concept”, îl atrage, devreme ce-l extrage odată cu un scurt citat de la Paul Valéry: „Virgile n’est pas un počte. C’est un texte.” (Alte însemnări critice, 1980, p. 24.)
     Muzica, atributul ei ontologic, nu doar artistic, îl preocupă pe creatorul originar din Cercul literar. În Însemnări critice, ajunsurile, dar şi neajunsurile, sunt exprimate deopotrivă. Muzica este, mai mult decât arta supremă ori cumulativ-sincretică – „socotesc muzica prin definiţie barocă (inclusiv rococoul)” (359) –, chiar şi supra-artă, întrucât, la J. S. Bach, Negoiţescu decelează „muzicalul în ceea ce e mai adânc decât esteticul” (350). Probabil că depăşirea esteticului ţinteşte naturalul, cu care împarte acelaşi nivel de existenţă. „Muzica e amorală ca natura” (358). Marele, paradoxalul neajuns, rămâne acela că „muzicalul nu poate exprima tragicul” (358).
     Condiţionată prin ea însăşi, creaţia artistică se (de)limitează tot în expresia autonomă. Numai că principiul istoric afectează şi deturnează acest acest principiu dinspre autonomismul creaţiei spre conjunctura conjuncturalului. Experienţa artistică şi critică ajunge să fie filtrată prin experienţa biografică. ............

mai mult.........

Web Design

 

[HOME] [DESPRE REVISTA] [REVISTA] [Liviu I. Stoiciu] [Florin Logresteanu] [Dan Anghelescu] [Mircea Pora] [Mircea Petean] [Marian V. Buciu] [K. V. Twain] [Magda Ursache] [Dan Danila] [Iulian Chivu] [Ion Tudor Iovian] [Marian Visescu] [Boris Marian Mehr] [Ion Rasinaru] [Oana Hemen] [Ezra Pound] [Dinu Flamand] [Mihaela Oancea] [Dorin David] [Stephen Gill] [Adrian Munteanu] [Dorian Obreja] [Dan F. Seracin] [Liliana Danciu] [Gheorghe Simon] [Ana Blandiana] [Liviu Antonesei] [Anca Sirghie] [Radu Ciobanu] [Paul Sirbu] [Francis Jammes] [Miron Kiropol] [Clelia Ifrim] [Ovidiu Bufnila] [Emily E. Dickinson] [Stefanie Golisch] [Herbert W. Muehlroth] [Werner Goebl] [Luca Cipolla] [Georgeta Resteman] [Nicolae Matcas] [COLECTIA] [BIBLIOTECA] [CONTACT] [REDACTIA] [IMPRESSUM] [LINKURI UTILE]