MIHAELA MALEA-STROE

             
                           Clătite epice, cu vibe
      
          
       Până nu demult, liric, epic și dramatic erau, în limba română, termeni specializați (mai pompos – „concepte operaționale”) de teorie a literaturii. Delimitau cele trei genuri importante: genul liric (poezia), genul epic (proza) și genul dramatic (dramaturgia/teatrul), fiecare gen cu speciile lui, fără să excludă interferențe (proză liricizantă, poezie epică, teatru poematic etc.). Simplu, fără ambiguități dătătoare de vertij cerebral. Limpede ca roua dimineții.
Asta până când niște VIP-uri autohtone (very important persons pe bază de coeficient de mutră, mult tupeu și nulevaya kul’tura ) au început să arunce prin reclame și traduceri cu „epicul” și cu „dramaticul” de împrumut angliciform cum ar da analfabeții funcțional cu nuca-n perete, cu bâta-n baltă sau cu cine știe ce secreții în iahnia de fasole. Cu oiștea-n gard – nu, că dumnealor n-au căruțe. Au bolizi, așa că dau... cu bolizii-n parapet. Mă rog, dacă tot se poartă la nebunie fluiditatea în fel și chip, de ce n-ar fi și fluiditate se-mantică?
Și-așa ne-am trezit că toate cele sunt pentru ei/ele, la grămadă, epice sau dramatice, indiferent de context. Liricul, deocamdată, le-a scăpat nevătămat prin rariștea de neuroni. Maladia asta se dovedește mai contagioasă și mai a naibii decât covidul. Biruitoare pe termen lung.
Iată o scurtă selecție din reclame/traduceri nefericite: „omletă epică”, snaksuri „epice”, „confruntare epică” (în fotbal), „șpagatul epic” (al lui Van Damme), cremă de față care „îți va schimba dramatic înfățișarea” (Doamne, apără! Cine ar cumpăra o cremă cu efecte „dramatice”?), „câștiguri epice”, „seară epică”, lupul – „un prădător dramatic”, „vacanță epică”, „poveste epică”, „o combinație dramatică de culori” (în penajul unui rățoi de pădure care... habar n-are ce dramă zace în penele lui viu colorate), „croazieră epică” etc. Sunt improprii limbii române aceste „construcții”? Sunt! Are limba română resurse lexicale mai expresive, mai variate și mai potrivite contextual? Are! Și ce dacă?!? Ne englezim la greu, cu sau fără noimă, cu sau fără discernământ. Mai mult fără. Importul de cuvinte e bun, dacă e făcut cu cap. Dar când „importatorii” banalizează cuvântul, îl transformă în tic verbal și îi alterează înțelesurile cum vor ei, e pacoste.

                                             
Uneori apare – rătăcit printre ceilalți – și câte un traducător încă apropiat de spiritul limbii române și traduce, de pildă, „in epic fashion” prin „în mod extraordinar” (protagonist – un rechin care, dintr-un salt acrobatic, se descotorosește „in epic fashion” de camera video montată de cercetători pe înotătoarea lui dorsală). 
Această introducere vine să prefațeze o scenă petrecută de curând.
Zilele trecute, mă întâlnesc pe stradă din pură întâmplare cu un vechi cunoscut, Marian V. (altul, nu cititorul de „almanahe”!), pe care nu-l văzusem de foarte multă vreme. Schimbăm amical câteva vorbe, apoi, galant, mă invită la o terasă unde, mă asigură el, „fac ăia niște clătite absolut epice!”. Aha, s-a molipsit și dumnealui, deși – de peste o jumătate de veac – nu mai e puștan teribilist. Vârsta nu l-a imunizat, a rămas vulnerabil în fața scălâmbăielilor verbale de la tv! Nu mă mir prea tare, era destul de snob, de emfatic odinioară. Totuși vorbea elegant, cu mai multă grijă și sens pe-atunci. Îi plăcea grozav să epateze.Un îngeraș poznaș, pus pe năzbâtii, deghizat în drăcușor nervos, mă îndeamnă să mă joc nu tocmai inocent cu interlocutorul căruia îi spun zâmbind: „Mulțumesc pentru invitație, ești un cavaler de-a dreptul epic!” Marian râde cu gura până la urechi, încântat, pentru că – nu-i așa? – i-am făcut un mare compliment. Un compliment epic. Plusez: „Ți-ai păstrat din tinerețe și fizionomia epică.” Râde iar. Nu știu de ce, dar dintr-odată îmi vine să-i șterg veselia de pe chip cum ștergi cu laveta stropii de ulei de pe capacul aragazului și adaug: „Ești mai epic decât proza domnului Jourdain!” Pe vremuri, Marian frecventa teatrul, poate n-a abandonat obiceiul. Sigur știe cine e monsieur Jourdain cu proza lui – „apportez-moi les pantoufles!” – dar se vede că nu a înțeles chiar bine încotro bat. Continuă să zâmbească pe când ne așezăm la masă pe terasa lăudată. Îl rog frumos să mă lămurească ce înseamnă „clătite epice”. Abia acum îi piere zâmbetul și se uită la mine compasiv, ca la o persoană cu retard accentuat. Cum? E posibil? Încă n-am aflat că „epic” e un lexem multifuncțional care scutește eficient vorbitorii de efortul mintal depus în căutarea nuanțelor? În ochi i se rostogolesc rapid semne de întrebare, cum se rosto-golea simbolul dolarului în ochii nu mai știu cărui personaj lacom de bani din desenele animate clasice. „Tu vorbești serios?!” „Da. Foarte serios. Ce înseamnă clătite epice? Clătite savuroase? Nemaipomenite? Fantastice? Delicioase? Fragede? Pufoase? Ca la mama acasă? De neuitat? De poveste? De vis? Fabuloase? Uimitoare? Senzaționale? Unice? Fără egal? Fără seamăn? Fără cusur? Excelente? Minunate? Incredibile? Excepționale? Colosale? Măi, Mariane, de ce mama zmeilor dăm așa de avântat cu piciorul în expresivitatea limbii române și ne cramponăm, ca idioții, de un insipid, incolor, inodor, invaziv și, pe deasupra, impropriu import? Pentru că e cool, și e în trend, și pentru că ni l-au scuipat insistent în ograda lexicală niște ageamii aroganți, inculți și fițoși din mass-media? Dacă i-ai întreba ce înseamnă gen epic, ar presupune că e vreo palpitantă descoperire de ultimă oră în genetică. Un gen, adică, nemaiîntâlnit.”
Abia acum pricepe că nu glumesc întrutotul, dar până să se dezmeticească de-a binelea și să-mi dea un răs-puns – desigur epic, adică măreț, grandios, spectaculos, .........    

mai mult....