Mircea Braga

                              Mircea Braga - web

                                                         

              MIRCEA BRAGA


                               
               Fabula Cititorului Model și „intriga”
                    romancierului (Umberto Eco)
               


      Teoria lecturii a abordat destul de ezitant problematica presupus a fi ridicată de existența unui „cod” general al actului receptării, cu oarecare insistență formulând ipoteze îndeosebi sub aspectul implementării acestuia pe suportul diverselor metodologii disciplinare. S-a recunoscut, în speță, diversitatea aplicațiilor, punctate ca parțial utile, esențială rămânând – din punctul de vedere al lui Iser, de pildă – necesitatea lecturii ca împlinire, în registru superior, prin „conferirea de sens” ca gesticulație finală a unui al doilea act creator. Dar, de aici, realitatea „instituției” lecturii se ampli-fică din nou, desprinzându-se ca realitate a fiecărui cititor în parte, chiar operele „închise”, nu doar cele „deschise”, putând avea reverberații non-identice la contactul cu competențele acestuia și cu trimitere, astfel, la orizontul pregătirii sau, când e cazul, al unei re-proiectări intenționale. Iar complicațiile se extind dacă admitem că nici dispozițiile pre-ordonate ale textului nu pot absenta cu totul din operațiunea interpretării, cum nici intenția auctorială, dacă e cât de cât manifestă (și cum să nu fie?), nu poate fi escamotată ca irevelantă. Tendința pare favorabilă sinoni-mizării codului cu o limită, în condițiile în care chiar sensul operei poate fi înțeles și ca o delimitare continuă, astfel încât, în orice disciplină, specialistul – căruia îi este familiar normativul informațional inerent oricărui tip de comunicare – îl asimilează instrumentarului adecvat. E motivul pentru care codurile acordate disciplinar s-au arătat a fi operative atât în abordări ale psihologiei, etnopsihiatriei, sociologiei, semioticii, esteticii generative etc., restricționările devenind cadru necesar. 


În contrast, creatorul nu s-a arătat decât extrem de rar preocupat de atari coduri specializate, interesat cel mult de formalizări textuale, simțite ca oferind un plus de aport constitutiv, de „eficientizare” a cuprinderii „substanței” realizate textual și/sau a creșterii nivelului de expresivitate în actul translării către cititor.
Aflat la vârful cercetării de tip semiotic, dar și romancier cu imaginația în exces, Umberto Eco a intuit, poate chiar a simțit că, raportat la „obiectul literar”, restricționarea prin specializare a codului e o dislocare în care nu se face simțită funcția reală a lecturii, a prezenței operei ca atare. În Opera aperta, mărturisește el, urmărise „postularea unei intervenții interpretative libere din partea […] destinatarilor” unui text literar prin desprinderea „caracteristicilor structurale” ale acestuia: un tip de interpretare, așadar, care nu era departe de a privilegia prezența cititorului acordat iminenței ca „destinatar” pre-scris. Dar cum, la data apariției studiului respectiv (1962), ”momentul interpretativ” nu reprezenta o prioritate a semioticii (de unde și rezervele apăsate ale lui Claude Lévi-Strauss din 1967), Eco se centrase ulterior „asupra naturii convențiilor semiotice, adică asupra structurii codurilor și asupra structurii mai generale a proceselor de comunicare”, culminând – în Tratatul de semiotică generală (1975) – cu propunerea „unui model semantic în formă de enciclopedie”.
     Revenirea la „momentul interpretativ” se face, însă, de-abia în 1979, cu Lector in fabula, când funcția celui aflat în fața unui text literar nu se mai putea acorda liniar cu o receptare mecanică, în parte uzată prin supralicitare: semiotica părea a-și fi epuizat ultimele resurse de destructurare a „dicționarului” textual. Deși pare a nu fi cunoscut ultimele inițiative ale Școlii de la Konstanz, Eco face un ...sfert de pas către direcția pe care, cu puțin timp înainte, o delimitase Iser: „Știm […] că orice efort de a defini o formă semnificantă fără a o investi imediat cu sens, este zadarnic și iluzoriu, astfel că orice formalism absolut nu este altceva decât un contenutism mascat. A izola structuri formale înseamnă a le recunoaște ca pertinente (subl. aut. – n.n.) în raport cu o ipoteză globală care anticipă sensul operei; nu există analiză a aspectelor semnificative pertinente care să nu implice deja o interpretare și, deci, o reîncărcare de sens”. Cititorul nu-și afirmă, deci, calitatea de re-constructor al operei și, inclusiv, al sensului, ci doar pe aceea de „interpret”, proces echivalent numai unei „reîncărcări de sens”: el se va afla „mereu alături, mereu în spatele, mereu pe urmele textului”, sfârșind prin a fi „introdus în (subl. aut. – n.n.) text”, așadar într-o dependență în măsură „de a-l limita și..............

mai mult........

Web Design

 

[HOME] [DESPRE REVISTA] [REVISTA] [Andrei Zanca] [Iulian Boldea] [Mircea Petean] [Liviu Antonesei] [Miron Kiropol] [Mircea Braga] [Magda Ursache] [Eugen D. Popin] [Liliana Danciu] [Andrei Zanca - II] [Mircea M. Pop] [Horea Porumb] [Dan Danila] [Anisoara V. Cira] [Rodica Braga] [Mihaela Albu] [Monica Pillat] [Radu Ciobanu] [Hans Enzensberger] [Guenter Kunert] [Guenter Eich] [Dan Anghelescu] [Juan R. Jimenez] [Wolfgang Baechler] [Saskya Jain] [Hans Dama] [Elisabeth Anton] [Luminita Rusu] [Luca Cipolla] [Eduard F. Palaghia] [Paul Sarbu] [Aurelian Sarbu] [Bertolt Brecht] [Tanikawa Shuntaro] [Werner Goebl] [COLECTIA] [BIBLIOTECA] [CONTACT] [REDACTIA] [IMPRESSUM] [LINKURI UTILE]