MIRUNA MUREȘANU
        
                Aproapele meu Dumnezeu*

                           *                 

niciodată nu voi ascunde poemul acesta de nimeni
chiar dacă e scris la timpul imperfect

fiind cum o imagine a mea într-o oglindă
fără de care m-aș vedea poate altfel

dintr-un singur motiv al unei priviri care închipuie
fuga și umbra mea la un loc

fără să atragă nimănui atenția
că murisem de nu știu câte ori până acum

împleticită în târziul precum o capcană
și-n resturi de ninsori în formă de drum

din care mă hrănesc atunci când rescriu
din ce în ce mai mult să nu uit
imaginea aceea a mea din oglindă

pe care încerc să o negociez numai cu timpul

fixând cu privirea fiecare secundă
prin limpede-armonia fecundă a semnelor

care îmi vând mai departe iluzii

în loc de concluzii la surâsul complice
al singurei umbre care-mi tulbură somnul

fugind cu mine întruna înapoi
prin poemul unui timp imperfect

plin de ziduri și porți dintr-un singur motiv
al unei priviri care închipuie
ruga și umbra mea la un loc

fără de care m-aș vedea poate altfel

sau nu m-aș vedea Doamne deloc
 

       
                               *

dacă aș reduce lumina la un singur cuvânt
cu siguranță el nu ar încăpea într-o pagină
în care s-ar înnopta mult prea devreme

cum într-un purgatoriu sculptat din poeme
care se deschid întotdeauna la rădăcinile sângelui

acolo unde se crapă de ziuă mai înainte de-a fi
țipăt între ziua dintâi și-o ultimă zi

pe care timpul nu se grăbește să o amâne
pentru că nimeni nu știe ce va fi mâine

sau dacă mâine va mai fi încă o zi

în care să se înnopteze mult mai târziu

așa încât încerc fără să știu
să mai trăiesc prin amânări o vreme

prin frumusețea clipelor ce-mi sunt la îndemână

sub ghilotina unui veac prin care bate vântul
vâslind în timp ce nimeni nu-l aude

doar noaptea încă-l mai ascultă
schimbând îngălbenit veșmântul lui vetust

pe-un mal îngust care recheamă armonia

întorcând în inima mea prematur un ceasornic

cum într-un purgatoriu sculptat din poeme

așa încât încerc fără să știu
să mai trăiesc prin amânări o vreme

                         *

în oaza de singurătate a unui poet
nimic nu pare a fi de vânzare

doar inima lui care bate (a)ritmic
poate ieși câteodată în întâmpinarea istoriei

trecând dintr-un secol în altul

fără să știe de unde vine și unde (va)ajunge
poetul trăiește de-o veșnicie parcă aceeași poveste

printre lucruri deșarte cu iz aproape domestic

având întotdeauna privirea-n altă parte

căutând altă dimesniune cu profil melancolic......
 

mai mult....