
NICHITA STĂNESCU
- via FLORENTIN PALAGHIA -
CUVÂNT ROSTIT LA VERNISAJUL EXPOZIȚIEI DE PICTURĂ, LUMINIȚA FRAȚILĂ
Avem deosebita cinste să vernisăm astăzi expoziția unui pictor cu totul și cu totul deosebit în gustul nostru – e vorba de Luminița Frățilă, al cărei talent de natură evidentă ne înduplecă să ne gândim nu numai despre propria ei profesie și căutare în artă, cât și despre propriile noastre căutări în ceea ce privește taina expresiei poetice. Ce surprinde în tablourile pictoriței cu multă acuitate – și pentru asta nu trebuie să fim profesioniști – ele sunt de natura evidenței : o pensulație neobișnuit de îngrijită, o degradare sau o întețire a tonurilor ieșite din comun, pe care poate numai în pic-tura lui Ciucurencu, odinioară, o mai putem întâlni, cu precădere în perioada de mijloc a creației maestrului. De asemenea obser-văm o distinsă depersonalizare a portretului și peisajului, tendința pictorului fiind de data aceasta cu totul majoră din punctul de vedere al gândirii estetice, de a se face o artă de tip impersonal, tendință pe care o resimțim nu numai în pictură, o simțim cu acuitate în poezie și o resimțim cu precădere în roman. Dacă sfârșitul secolului trecut a fost un experiment al personalității și personalismului autorului, de unde și succedarea de curente literare cu o viteză amețitoare, începând de la primele curente de tip dadaist și continuând după aceea în suprarealismul retrimis cu un punct culminant în expresionism, în care poate au rămas în cadrul artei expresioniste cele mai multe elemente de artă autentică de tip impersonal, prelucrat ca tehnică în pictură, dar nu numai în pictură, ci și în poezie - și mă refer la poezie pentru că între pictură și poezie există o foarte mare zonă de interferență – vom remarca faptul că transformarea rapidă curentelor din una în alta, culminând cu fovismul care a avut și el partea lui de plăcere, a întinde cu bidineaua culoarea violentă și barbară pe pânză, reîntoarcerea nu este către clasicism și nici către romantism cum s-ar putea face, ci eu cred că spirala artei moderne tinde către o artă de tip impersonal. În cazul de față și în cazul românesc al picturii, cred că Luminița Frățilă este primul nostru mare artist tânăr care are o tendință către impersonalizarea artei sale, de unde și portretul, în cazul portretelor destul de rare pe care ea le face, sau peisajul, este atât de lucrat, atât de meditat, atât de gândit, încât mi-aduc aminte de un vechi prieten de al meu, de un pictor, care și-a în-
|