NICOLAIE ADAM
                       

             L a c r i m a  D o m n u l u i


1
Din liniștea prefirii,
Din timpul nemuririi,
S-abate Domnul iară
Pe oameni să-i măsoară;

2
Și mii de sori străbate,
Și înc-atâtea lumi,
Ce din războaie toate
S-au prefăcut în scrumi;

3
În calea Sa pământuri,
Ascunse printre stele,
Sunt jalnice mormânturi
De falnice castele.

4
Și când atinge luna
Lumina o inundă,
S-aprinde ca niciuna
Și razele-i abundă;

5
Cascade arzătoare
Se varsă dinspre lună
Și stele răpitoare
În valuri li s-adună;

6
Învăluie Pământul,
Fereacă-n hăuri somnul
Ș-așteaptă doar cuvântul
Pentru-a-l servi pe Domnul;

7
Dară El nu cuvântă,
Ci-alege drept cărare
O adiere lentă,
Departe de rumoare;

8
Și Se coboară-ncet,
Pe vânturi rotitoare –
E-un învechit ascet,
Un simplu oarecare.

9
Cu chipul abătut
Și pasul apăsat
Trece Domnul de-nceput
La o casă de bogat,

10
Unde zace-n poartă
Mugurel argatul,
Om de tristă soartă,
Intim cu păcatul:

11
„ – Iute-ai și zburat
Moșule d’aici,
Că stăpânu-a ordonat
Să nu vadă tiriplici!

12
Auzitu-m-ai moșnege,
Au de ce n-ai dispărut?
Ți-i căra vr’o tri ciomege,
De pleci cum ai apărut!

13
Că-n slujba stăpânului
Mi-s ca fiara muntelui,
Mânc și ochii cerbului
De focul argintului!”.

14
Și cum merse Domnul iarăși,
Se opri la locu-n care
Judele cu doi tovarăși
Închinau șapte pahare;

15
„ – Eu împart pedepsele”,
Tună judele Matei,
„Ca Vlad Dracul țepile,
Că-s trimis aci de zei!

16
Cei aduși la judecat,
Soarta ți-i i-a blestemat,
Nici pe unul n-am iertat,
Nici măcar nevinovat!

17
Sunt paloșul Domnului
Răzbunarea cerului
Că-i trec soarta omului
Prin cazanul iadului!”.........

mai mult....