|
creația dumneavoastră, astfel vă consider ca fiind unul din poeții importanți de după '89. Chiar dacă trăiți în Germania, ,,relația“ dumneavoastră cu pământul natal poate fi asemănată cu gustul pâinii scoase din cuptorul bunicii, ruptă în bucăți și dată copiilor din curtea școlii. ,,Să îndrăgești atât de mult ceva pe veci pierdut, să iubești pe cineva, pe care nu-l vezi, nu-l auzi, nu înseamnă oare că lumina din tine se mistuie de dorul unei lumini din care s-a desprins, tot astfel cum lumina din ochii unui câine pare a sosi necontenit din milenii îndepărtate?", spuneți în ,,Preludiu" la la recentul volum ,,ADA KALEH / spiritualitate și beznă" (Ed. Limes, 2020). La începuturile dumneavoastră literare, ce ,,lumini“ au contribuit la dezvoltarea ca poet, astfel încât să vă influențeze opera de mai târziu?
1.Andrei Zanca: Remarc și admir intuiția dumneavoastră, pur feminină, chiar de la începutul acestui interviu. Aș fi preferat firește, să fie o comunicare apropiată, prin prezențe reale, prin contact direct, decât toate surogatele acestea digitale, atât de utilizate. Într-adevăr, pare că toate ni se trag de la rănile netămăduite ale copilăriei. Dacă nu le tămăduim prin asumare, printr-o tandră îmbrățișare a acestui copil al abisului din noi, ajungând la înțelegere, tămăduire și implicit iertare și mai ales, iertare de sine, lucrurile revin mereu, și anume în contexte, aparent extrem de „străine“, doar aparent fără de legătură cu cele menționate de mine mai sus. La o privire mai atentă însă se poate remarca faptul că acest lucru este o prelungire dureroasă, neînțelească - și care poate duce la reacții extrem de grave, de neînțeles și stranii – a neasumării, amânărilor de tămăduire, „de întâmpinare“ a rănilor, a impactelor dureroase din copilărie. Și asta, mai la fiecare. Ele se adună în subconștient și ies la suprafață, când nu ne așteptăm. În asta constă imprevizibilitatea noastră, care uneori ne poate fi fatală. Prin faptul că suntem imprevizibili, mai toți, cu rare excepții, suntem Aici. Altminteri, dacă am fi limpeziți, nu am fi aici (ne-ar locui duhul sacru). De imprevizibili, ne suntem aici, așadar. Să exemplific scurt acest lucru printr-o simplă relatare. Am cunoscut niște oameni de excepție, care păreau „vindecați“, tămăduiți, (mai bine zis se considerau astfel), de asemenea reacții, uneori chiar primitive. La un moment dat, când cineva i-a agresat însă în mod brutal persoana apropiată, îndrăgită, acest om a fost de nerecunoscut (ulterior siderat până și el însuși, care până atunci se considera „vindecat“ de tot soiul de astfel de reacții imprevizibile) și anume prin atitudini atât de spontan-agresive, de necontrolate, care ar fi putut duce chiar la crimă, și atunci? Să părăsim însă acest context pentru care ar fi nevoie de pagini întregi de expunere și analiză. Să trecem succint la întrebarea dumneavoastră inițială. Într-adevăr, trăiam în postura copilului de altădată, din plin în această lumină de negrăit a copilăriei ..............
|
