PAUL SÂRBU
 

                 NOSTALGIA SALCÂMILOR…

    Ca timpul să nu mai treacă,
    și florile de salcâm să nu se mai scuture
    măcar într-o noapte,
    am întins între crengile arborelui sacru
    o capcană cu zimţi şi arc de oţel,
    să captureze ceasornicul nopții, luna-
    să nu mai răsară și să nu mai apună,
    s-o ţintuiesc pe cer!

    Dar se pare că luna,
    asemenea unei vulpi
    şi-a ros singură piciorul, să scape,
    şi-a scoborât, şchiopând,
    lăsând pete de sânge pe boltă, până în zori,
    când s-au scuturat
    ultimile flori de salcâm
    lăsând în țărână
    un giulgiu alb!...

    Cu nesfârșită nostalgie
    se va roti sufletul meu
    precum un zmeu de hârtie
    legat cu sforile amintirilor,
    se va roti
    indecis, neștiind
    încotro s-o apuce,
    înspre stele,
    sau spre pământul împodobit
    cu salcâmi înfloriți…

    Când mă voi întoarce ,,acasă”
    în neant,
    uneori voi simți o tristețe nețărmurită,
    un dor nespus, o premoniție,
    de parcă acolo, departe, pe pământ,
    e primăvră
    și înfloresc salcâmii……
    

                       
     Poate că, jumătate din sufletul meu
     va rămâne aici
     ascuns printre florile de salcâm,
     iar cealaltă jumătate se va rupe
     și va zbura înspre stele...


                    IARNA, ÎN DELTÃ…


     Iarna, o veche şi cunoscută tristeţe reîncepea
     în izolare!...
     Atunci, dintr-un instinct de apărare
     redeschideam vechile tale scrisori
     care-mi luminau faţa
     ca nişte fulgere în pustiu!...

     Noaptea, auzeam cocori întârziaţi
     ţipând în zăpadă, în apropierea ferestrei!...
     Ochii lor roşii, obosiţi,
     înotau prin troiene, sub lună,
     în căutarea limanului…

     Îmi revenea în minte uluirea
     cu care ascultai cuvinte de dragoste!...
     Şi lupta prin care reuşeam să supravieţuim!...
     Şi apoi eu care credeam că mai rămăsese o speranţă
     sub dărâmături!...
     N-ai să ştii niciodată că în acele nesfârşite nopţi de iarnă
     erai un fel de „staţie terminus” a închipuirilor mele!
     Apoi am aflat
     că „fusesem victima ta cea mai de preţ”,
     ca o medalie ce-ţi strălucea pe piept!
     Iar eu mai speram!...
     Îmi aliniasem anii
     precum scândurile unei scene
     împodobită de sărbătoare
     în aşteptarea paşilor tăi!
     Memoria îmi slăbea,
     dar eu făceam cu disperare inventarul tuturor amintirilor!.
     Acum, până şi luntrea aceea
     în care timpul s-a reîntors
     a putrezit
     aşteptând!

     A rămas
     doar lanţul
     cu care-am priponit-o
     de ţăruşul aceleeaşi încăpăţânări!...
     Şi apoi, venea totdeauna un moment
     în lungile nopţi de iarnă, în deltă,
     când nu mă mai putea salva ............

mai mult....