Umblu pe trei cărări ale memoriei mele, de parcă aș avea alzheimer sau poate-am băut prea mult. Diogene, în butoiul stelar, după ce-a căutat zadarnic, cu lampa, un om, a găsit, prieteni, doar câinii, însă, pe mine, înrăiți, maidanezii mă latră, prin șanțuri. Și-mi scot carnetul și-mi mai notez un vers! Și lumea mă-njură: ,,Mor oameni mari, doctori, ingineri și el n-are nici pe dracu’! A băut tot: casă, masa, femeie, copii! Și-n lipsa lor își mai notează câte un vers!”
,,Mai are doar o sticlă cu vin ce-i ține tovărășie, îi ține frăție, îi ține de soție… Și frunzele galbene cad peste el, și îl bușește sângele și banca pe care doarme e plină de microbi, cine se mai așează pe ea?! Or să-l alunge și din parc, așa cum l-au izgonit din gară!... Și-și mai notează câte un vers!”
,,Lovi-i-ar brânca de boschetari! Sunt plini de boli, poți să te și infectezi, de treci pe lângă ei! De s-ar curăța pământul de ei! Și-și mai notează câte un vers!”
,,N-are o lețcaie, procletul! Cere bani și-i bea- zice că el poate trăi fără pâine, dar fără ,,cerneală”, nu! că, doar vinul și moartea, îi mai ațâță inspirația!” Și-și mai notează un vers!
Luna, altădată- Cana Galileei care se umplea mereu și mereu, cu ,,vinul” iubirii ei, ajunsă acum, o crizantemă albă pe cerul toamnei oglindită-ntr-o baltă, pe uliță: i-am dăruit-o ei! ..........
|