|
Umblu pe trei cărări
ale memoriei mele,
de parcă aș avea alzheimer
sau poate-am băut prea mult.
Diogene, în butoiul stelar,
după ce-a căutat zadarnic, cu lampa, un om,
a găsit, prieteni, doar câinii,
însă, pe mine, înrăiți, maidanezii mă latră, prin șanțuri.
Și-mi scot carnetul
și-mi mai notez un vers!
Și lumea mă-njură:
,,Mor oameni mari, doctori, ingineri
și el n-are nici pe dracu’!
A băut tot:
casă, masa, femeie, copii!
Și-n lipsa lor
își mai notează câte un vers!”
,,Mai are doar o sticlă cu vin
ce-i ține tovărășie,
îi ține frăție,
îi ține de soție…
Și frunzele galbene cad peste el,
și îl bușește sângele
și banca pe care doarme
e plină de microbi,
cine se mai așează pe ea?!
Or să-l alunge și din parc, așa cum l-au izgonit
din gară!...
Și-și mai notează câte un vers!”
,,Lovi-i-ar brânca de boschetari!
Sunt plini de boli,
poți să te și infectezi,
de treci pe lângă ei!
De s-ar curăța pământul de ei!
Și-și mai notează câte un vers!”
,,N-are o lețcaie, procletul!
Cere bani
și-i bea-
zice că el poate trăi fără pâine,
dar fără ,,cerneală”, nu!
că, doar vinul și moartea,
îi mai ațâță inspirația!”
Și-și mai notează un vers!
Luna,
altădată- Cana Galileei
care se umplea mereu și mereu,
cu ,,vinul” iubirii ei,
ajunsă acum,
o crizantemă albă pe cerul toamnei
oglindită-ntr-o baltă, pe uliță:
i-am dăruit-o ei! ..........
|
