Paul Tumanian

                                 Paul Tumanian web

 

               PAUL TUMANIAN
                                                         
      
                      Hotelul Ţărmul Armoniei*
                                              

             

     Oare poate fi recunoscută, aşa, doar cât treci pe lângă ea, o persoană care ţi-a fost familiară cu mulţi ani în urmă şi alături de care ţi-ai petrecut mulţi ani? Oare o poţi recunoaşte dintr-o simplă privire fugitivă în timp ce te întorci de la toaletă, mergând pe culoar către locul tău, venind dinspre locomotivă? În timp ce persoana cu pricina moţăie, semn că a fost insensibilă la peisajul minunat care s-a derulat în mare viteză prin dreptul ferestrei? Carmen se gândi şi la asta. Pe vremuri vagoanele erau altfel, îşi aminti ea. Un vagon deschis, ca cel de acum, fără compartimente, lumea îl considera de rang inferior. Nu întâlneai la clasa întâi aşa ceva pe atunci, iar la clasa a doua se întâmpla rareori. Se purtau vagoanele compartimentate. Astăzi nimeni nu mai tânjeşte după compartimente: dacă vrei să te simţi singur şi confortabil, dacă vrei să te ascunzi de lume, ascunde-te chiar în mijlocul mulţimii şi bucură-te că nu te cunoaşte nimeni...
     „Doamne, era Andrei!” îşi spuse Carmen ajungând la locul ei, două şiruri în urma locului unde şedea - dormita - el. Purtaseră acelaşi nume aproape o viaţă întreagă. De fapt îl purtau şi acum fiindcă ea nu considerase că merită efortul să-şi reia după divorţ numele de domnişoară. I se păru un contrast izbitor între somnolenţa lui de acum şi stilul său de viaţă de care îşi amintea, activ, energic, chiar încăpăţânat, nu rareori dur şi agresiv. De aici din spate locul pe care şedea el părea neocupat, nu i se vedea nici măcar capul, care îi alunecase în partea cealaltă, spre fereastră.
     Stătu să se gândească un pic. Ea nu se lăsase cuprinsă de somnolenţă în ultimii ani şi era păcat să rămână cu impresia că asta se întâmplase cu el, oricât rău îi făcuse atunci. Nu aveai ce aştepta de la echinocţiul de primăvară care avea să vină peste două săptămâni.
     Primăvara, la modă erau asteniile.


      Se ridică de la locul ei şi se duse să se aşeze în faţa lui, pe unul din cele două locuri goale opuse locului ocupat de Andrei. Se lăsă pe spate rezemându-se de spetează. Capul lui se înclinase în somn până ce tâmpla i se lipise de geam, iar pielea frunţii făcu-se o cută la contactul cu sticla, ca şi cum ar fi fost în exces. Ce altceva era în exces în toată fiinţa lui prezentă, necunoscută ei? Întâlnindu-l singur în tren, lipsit de vlagă şi buhăit, Carmen ghici că excesele lui din ultimele lor zile petrecute împreună se risipiseră pe nimic. Se întrebă dacă să evoce în minte primii lor ani, sau ultimele luni, ultimele săptămâni, ultimele zile. Unii spun — şi probabil nu greşesc — că o privire a cuiva fixată asupra ta, atunci când nu ştii că eşti fixat, sfârşeşte prin a se face simţită într-un fel sau altul. Andrei întredeschise ochii şi văzând în faţa sa, destul de aproape, chipul lui Carmen, clipi buimac, apoi un pic contrariat, ba chiar cu oarece luciri de spaimă în ochi, şi făcu raţionamentul — corect, după părerea celor mai mulţi — că dacă cineva se uită stăruitor la tine, trebuie neapărat să fie o persoană cunoscută. De nu cumva e vorba de o confuzie. Nu, de data asta nu era nicio confuzie. Carmen se amuză citindu-i în ochi rând pe rând etapele trezirii la realitate, de la vag până la deplin, de la privirea confuză de la început, când abia deschisese ochii, la focalizarea concentrată cu care o aţintea drept în ochi acum.
      Îi zâmbi şi, de la distanţa nu prea mare la care se aflau unul de celălalt, îi spuse:
      — Bună, Andi. Nu mai avem mult.
      — Nu mai avem mult până la ce? întrebă el ur-suz, încruntându-se să înţeleagă.
      Ursuz, ca în pasele lui proaste de pe vremuri. Ea continua să-l privească cumva de departe, zâmbind.
      — Nu mă aşteptam să te mai întâlnesc vreodată. Nu urma să pleci? Parcă aşa îmi amintesc. Unde urma să pleci? În Belgia, nu? Sau unde?
      — Am fost, mârâi el cu o figură întunecată.
      Îşi întoarse privirea spre fereastră, unde peisajul zburător de afară nu-i spunea nimic.
      — Nu mai eşti cu fosta ta colegă de serviciu? Samanta, sau cum o chema?
      Bărbatul râse cu amărăciune.
      — Nu te dezminţi... O chema Sanda. Nu Samanta.
      — Cum adică nu mă dezmint? tresări Carmen.
      — Răutăcioasă. Aşa cum deveniseşi în ultima vreme.
      — Zău? Am fost răutăcioasă?
    Lângă Andrei, pe locul de alături stătea o sacoşă de voiaj destul de ponosită, albastră, cu un compartiment oval pentru racheta de tenis. Cum să fi fost altfel decât gol compartimentul acela oval?
      — A ta e sacoşa de lângă tine?
      — Da. De ce întrebi? Fiindcă n-am urcat-o pe ......

mai mult....

Web Design

 

[HOME] [DESPRE REVISTA] [REVISTA] [Dorin Tudoran] [Dan Anghelescu] [Liviu Antonesei] [Bedros Horasangian] [Lucian Vasiliu] [Radu Ciobanu] [Clelia Ifrim] [Theodor Damian] [Mircea Doreanu] [Dan Danila] [Dorin David] [Wolfgang Hilbig] [Bianca Marcovici] [Paul Tumanian] [Persida Rugu] [Leon-Iosif Grapini] [Christopher Kloeble] [Gheorghe A. Neagu] [Hans Dama] [Susann Blochberger] [Adriana Weimer] [Dan Chiriac-Kyre] [Ingeborg Bachmann] [Simion Danila] [Yehuda Amichai] [Veronica Balaj] [Paul Sarbu] [Otilia Hercut] [Ion Haines] [Sonia Elvireanu] [COLECTIA] [BIBLIOTECA] [CONTACT] [REDACTIA] [IMPRESSUM] [LINKURI UTILE]