PETRU VASILE TOMOIAGĂ

                      
                    
                      Singur în fața lui Dumnezeu
                            Călugărul Nicandru


     Purtăm fiecare în noi atât rău cât putem duce în plumbul picioarelor și în cocoașa spinării, dar și vis cât poate încăpea între aripile deschise... Intuiam, deși nu puteam să explic cum, într-un mod logic, că îmi provoc singur durerea, așa cum vulturul se înalță la cer prin puterea propriilor aripi. Singur! Între celest și teluric, între zbor și îngenunchiere, ne urmăm târâiala de fiecare zi, mai îngrozitoare decât moartea și, astfel, fiecare clipă e picătura de venin care te obișnuiește cu otrava.
     Așa am dus-o aproape zece ani din viață, ca într-un blestem. Timp pe care aș fi vrut să-l smulg ca pe un ciob înveninat și dureros din carnea vieții mele - ciob pe care, dacă l-aș smulge, întregul vas s-ar transforma în țăndări...
     Îmi pot nega propriul timp? Sunt secunde pe care le iubesc din tot sufletul, dar și secunde pe care le urăsc cu toată ființa. În timpul de iubire s-au strecurat clipe de ură; noianul de ură a fost fulgerat de momente de iubire... și, atunci, unde este adevărul?
     Trudnic adunăm bune și rele, alipindu-le timpului nostru, sculptându-ne o viață și construind propriul adevăr, care, nu de puține ori, intră în contradicție cu al celor din jur... Și, abia atunci, simți cum totul se năruie, cum totul a fost doar iluzie, deșertăciune... „Totul e deșertăciune!”.
     Mergeam de-a lungul râului, prin apă, cu pantalonii sumeși sub genunchi, spre plaja săracă din fața mea: îngustă și cu pietriș, plajă din care limba apei mușca șovăitoare... Mureșul, destul de umflat, mâlos ca întotdeauna, aluneca nepăsător pe vechea-i matcă, parcă insensibil la tot ce se petrece în preajmă. Străjuit de-o parte și alta de sălcii bătrâne, pletoase, se lăsa dezmierdat de razele soarelui care-l pipăiau cu degete înfrigurate... Apa lui vicleană și haină, care înghițise multe vieți, se încrețea frisonată de adierea abia perceptibilă a vântului... Totul era frumos și sălbatic... Mă gândeam că dacă Dumnezeu l-a făcut pe 

Adam cu mâinile, atunci întreaga natură nu a putut să o facă decât cu sufletul său. Priveam în lungul râului care, în sclipătul soarelui, părea o cascadă strălucitoare între doi munți verzi, ce se prăbușeau asupra ei. Și, tocmai din acea strălucire, peste ape, se apropia de mine o flacără, un fel de femeie în roșu, cu părul învăpăiat, o arătare ce s-a oprit pentru câteva clipe în fața mea și din umbra căreia nu am deslușit decât amuleta împletită din piele de șarpe, de care-i atârna la gât o jumătate de scoică pe care scria cu majuscule: „ABRASAX”. Apoi, a dispărut așa cum venise. Mi-am scuturat capul înfiorat și m-am întors la mașină măcinat de gânduri confuze, indefinibile, parcă apăsătoare... Mi-am încălțat pantofii pe care-i rătăcisem prin iarbă și, abia acum, Ioana, care moțăia pe bancheta din spate a Renault-ului, mă bagă în seamă: „M-ai uitat! Ai plecat pe malul apei să-ți lingi rănile? De care timp și de ce viață îți amintește locul?”. „Eu credeam că tu ai uitat de mine... Că îți tragi sufletul după drum și-ți prinde bine o clipă de singurătăte...”. „Tudore, Tudore... Eu nu vreau să aud de singurătate. Mi-e frică de singurătate... Pentru mine singurătatea e cea mai mare pedeapă. Un blestem aș putea spune! Aproape că am adormit așteptându-te pe tine”...
Am pornit motorul și am privit spre apa leneșă, somnoroasă, ca și tânăra femeie de lângă mine. Amândouă frumoase, fiecare altfel, amândouă la fel curgând în timp, fără întoarcere! Dar Ioana era atât de tânără încât timpul nu conta, pentru că încă nu începuse să numere anii... Pe drumul de pământ, uscat și plin de praf, cu iarbă săracă și arsă pe margini, „bidiviul” gonea înainte și torcea liniștit. Un șarpe ne-a trecut în grabă calea. Simțeam respirația parfumată a femeii de lângă mine. Aproape silfidă, Ioana era de o frumusețe stranie și delicată în același timp. Un cap oval, cu forme desenate, inspirat de natură, o făceau invidiată de multe femei. Dar nu făcea niciodată caz de frumusețea ei. Părea că nu-i pasă de acest lucru și, oricum, trata subiectul cu o nepăsare care-i sporea farmecul... Acum își trecuse ocrotitor brațul în jurul mijlocului meu... Brațul ei subțire, liană fierbinte în jurul trupului.
După câtva timp ne-a ieșit în drum „Restaurantul” cu „Birtul din pom”, apoi șoseaua și rândul de case, vechi, ponosite, ale locuitorilor de pe malul apei... Aici mai locuiesc doar douăsprezece familii. Și-au construit casele după război și n-au mai plecat. Se mai întâmplă ca în anii cu multe ploi Mureșul să le inunde casele, dar nu s-au înspăimântat. După ce apele se retrag, le repară, sau le reconstruiesc, după caz, dar nu dau bir cu fugiții. Duc viață aspră și cu multe necazuri, iar cea mai apropiată comună, cea de care și aparține cătunul, este la cinci-șase kilometri de buza apei. De fapt, adevărata așezare, cea din vechime, a fost tocmai pe malul apei, unde și astăzi se mai pot ghici, în undele înșelătoare ale Mureșului, zidurile vechii fortărețe-mănăstire Rahonța. Pe sub zidurile acestui lăcaș alunecau în trecut plutele cu lemn și cu sare spre Ungaria. Oamenii, săturându-se de inundații, încet-încet s-au îndepărtat, și aici au mai rămas doar oamenii apelor sau oamenii..........               

mai mult....