RADU CIOBANU 

 
    
                      Prin lumile Mediteranei


     Cu mult înainte de a-i respira briza, Mediterana m-a cucerit prin seducția eufonică a toponimelor pe care am perceput-o grație hărților și cărților. Dacă bine-mi amintesc, prima carte de acest fel am devorat-o pe la începutul adoles- cenței și era una dintre cele mai populare din puzderia de romane de aventuri pentru vârsta aceea, scrise de un autor italian, deci rezident mediteraneean, Emilio Salgari (1862-1911). Se intitulează Leul din Damasc și prin intermediul ei am devenit martorul fascinat al marilor bătălii navale din veacul al XVI-lea dintre La Serenissima și Imperiul Padişa- hului. De acolo mi se trage un fel de fior al dorului de ducă de câte ori dau de vreun nume ca Limassol, Capodistria, Barcelona… Sigur, am mai întâlnit și alte cărți de acest gen, cu întâmplări de prin alte părți ale lumii, dar pe aceasta o consider prima bornă din voiajul meu livresc în lumea medi- teraneeană. Mai târziu însă, prin anii '80 ai veacului trecut, am descoperit întâia carte serioasă care mi-a fixat definitiv interesul, ca să nu zic pasiunea, pentru Mediterana. Autorul ei e reputatul geograf și istoric francez Fernand Braudel (1902-1985).
     În 1947, Fernand Braudel îşi susţinea teza de doctorat, Mediterana şi lumea mediteraneeană în epoca lui Filip al II-lea. În viziunea lui Braudel, spre deosebire de opinia comună, nu Mediterana e frontiera de sud a Europei, ci Sa- hara, acolo unde populații nomade se constituie în timp în populații migrante spre Europa, ceea ce se adeverește cu prisosință azi. Mediterana este, după el, un „complex de mări” care funcționează ca liant între Europa și lumile latină, magrebiană, levantină și balcanică. De aici culoarea și dinamismul istoriei sale aflată în perpetuă ebuliție. Explorator al atâtor civilizați diverse, concentrate în jurul unui topos comun – Mare nostrum! – opera capitală a lui Braudel nu putea fi în final decât una enciclopedică, impresionantă prin erudiție, volum de informații inedite și noutate a unei noi viziuni și interpretări ale timpului și istoriei. Singura obiecţie care i s-a adus, mai în glumă, mai in serios, a fost aceea ca n-a amintit nimic despre măgar. Creatură umilă, cărăuş biblic şi universal, bun la toate, „fiul asinei” are virtuţi emblematice pentru tot arealul mediteraneean. Şi tocmai el să nu fie pomenit! Monumentala lucrare în șase volume, operă de o viață, care a instituit un nou mod de a interpreta istoria, a apărut în 1949 şi a fost tradusă în lumea întreagă, inclusiv la noi, în admirabila colecție „Biblioteca de artă” a Editurii Meridiane, coordonată de regretatul Modest Morariu, înainte de 1990 și neegalată până azi. 

                                                   
       Ca orice mare personalitate, Fernand Braudel și-a avut discipolii săi dintre care, născut în lumea mediteraneeană și, la rându-i, formând discipoli, a fost croatul Predrag Matvejevič (1932-2017), specializat în romanistică, literatură comparată şi estetică, profesor la universităţi din Franţa, Belgia, Italia, Sta- tele Unite şi, desigur, Croaţia, eseist surprinzător prin modul original de abordare a unor subiecte ce păreau epuizate, tradus cam peste tot, el a apărut şi la noi, graţie Editurii Bastion, care ne-a oferit, în coordonarea lui Ciprian Vălcan, capodopera Breviar mediteraneean. Pe Braudel, însuşi Matvejevič îl consi- deră magistrul său şi al tuturor celor ce s-au simţit tentaţi de investigarea lumii mediteraneene. E de admirat atunci curajul nebun cu care s-a aventurat într-o nouă cercetare cu aspiraţii exhaustive, a aceleiaşi lumi. Cele ce l-au scos la ţărm şi i-au asigurat succesul la care, poate, nici el nu se aştepta, au fost modul insolit şi unghiurile neaşteptate de abordare, amestecul de ştiinţă, erudiţie, poezie, filozofie, artă literară şi pasiune. Dar cu ce preţ? Să sparie gândul: între prima şi ultima pagină a Breviarului mediteraneean, Predrag Matvejevič a concentrat în esenţe tari, treizeci şi trei de ani de viaţă petrecută în călătorii, în lecturi, meditaţii, reflecţii şi visări. În prefaţa acestei extraor- dinare cărţi, Claudio Magris – cine altul? – avansează o sintag- mă bizară: „o filologie a mării”. Ea e derivată dintr-o aserţiune a lui Matvejevič – „Filologia ne descoperă o parte a istoriei mării noastre” – iar bizareria nu e decât aparentă. Justificarea ei stă, dincolo de formaţia lui Matvejevič, în prisma filologică – literară, lingvistică, etimologică – prin care sunt scrutate toate fenomenele specifice Mediteranei. E momentul aici să precizăm că Breviar mediteraneean nu e un memorial de călătorie, ci o recoltă a tuturor călătoriilor sale reale sau virtuale, livreşti, un enorm sac de voiaj pe care, într-un sfârşit, îl deşartă sub ochii uluiţi ai cititorului.
     Am recurs la acest preambul pentru ca în cele din urmă să ajungem la o nouă, recentă apariție în domeniu, intenționată de autor ca un memorial de călătorie, dar revelată cititorului tot ca un enorm sac de voiaj, uluitor prin diversitatea conținutului referitor de data aceasta doar la una, dar cea mai reprezenta- tivă, dintre mările Mediteranei, - Adriatica. Autorul, Robert D. Kaplan (n. 1952) e specializat în studii geopolitice care i-au adus celebritatea, fiind cotat la același nivel de notorietate ca un Fukuyama sau Huntington. În calitate de corespondent de presă a străbătut lumea în lung și în lat și a poposit mai îndelung prin Israel, Portugalia, Grecia și România de unde a investigat Balcanii. Ca bun cunoscător al acestora, a prevestit războiul civil din anii '90 și a înțeles însemnătatea undei occidentale care vine dinspre Marea Adriatică peste acest ținut întunecat, sortit parcă pe veci dușmăniilor. Kaplan este implicit, prin forța împrejurărilor, și un călător pentru care călătoria adevărată – care nu are nimic de-a face cu turismul - e de natură intelectuală, „un voiaj al minții”, de-a lungul căruia un rol decisiv îl au cărțile prin inter- mediul cărora, în ambianța reflecției personale, călătorului i se revelează „profunzimi nebănuite”. Acesta este un crez al său, pe care îl mărturisește din primele rânduri ale cărții despre care vom vorbi. În elaborarea ei, el se lasă ghidat de cărțile altora care-l însoțesc și „...care sunt personaje în această călătorie la fel de mult ca și peisajele care îmi ies în cale. Autobiografia ne alcătuită în egală măsură din cărțile pe care le-am citit și de oamenii pe care i-am întâlnit.”
     Adriatica este titlul simplu al cărții care i-a sus-citat aceste reflecții liminare, dar care e o operă foarte eterogenă și complexă. Poate de aceea a simțit nevoia, ca, de altfel, la aproape toate scrierile sale, să adauge titlului o precizare mai amplă: Un concert al civilizațiilor la sfârșitul epocii .…...         

mai mult........