Remus V.Giorgioni

                               Remus Valeriu Giorgioni - web                                                                                                                                  

                          

    REMUS VALERIU GIORGIONI

 


             
Despre ideea de progres în literatură


                             De la tăbliţă la tabletă
             

                

     Cei care au acum peste optzeci de ani au urmat clasa întâi în anii din preajma sau din timpul războiului. Pe atunci, scrierea/scrisul se învăţa pe un obiect numit „tăbliţă” (în contrast evident cu tabla mare din spatele catedrei). Aceasta era exact de mărimea unei tablete electronice din zilele noastre, dar cu următoarele particularităţi: Dintr-un material dur şi casant (ardezie), tăbliţa avea o ramă de lemn pe care erau înscrise literele alfabetului şi cifrele până la 10. Pe o parte erau desenate linii, pentru scrierea literelor, iar pe cealaltă pătrăţele – pentru cifre, evident. Se scria cu un „grif”, un creion de grafit masiv. - Un mic orificiu în partea de jos, în care se ataşa un buret pentru şters – ca în cazul amintitei table mari. Pe tăbliţă, elevul migălea primele semne: cârlige şi bastonaşe, chiar primele litere, urmând ca, deprinzând tot mai bine nobila artă a scrierii, după un trimestru sau două să le transcrie într-un caiet. (Am stat de vorbă cu cineva născut în 1936 care în 1943 era elev în prima clasă. Motivaţia lui era că un şcolar începător ar fi mâzgălit multe caiete cu tocul lui dotat cu o peniţă; ar fi putut vărsa chiar călimara cu cerneală, dacă nu s-ar fi practicat metoda tăbliţei. La acest om am văzut şi mirobolantul obiect, care apare în foto.)
     Dar toate aceste unelte de scris, şi mai cu seamă fabuloasa tabletă, uşor friabilă, trebuiau transportate în siguranţă. Aşa că părinţii – aceiaşi părinţi care mai târziu, cu prilejul plecării la oaste le construiau băieţilor un geamantan masiv de lemn – îi dotau pe şcoleri cu o trăistuţă purtată în bandulieră pe şoldul drept (bănăţeneşte „străicuţă”). Acum, desigur, ar fi de prisos să continuăm „paralela” dintre obiectul neînsufleţit numit tăbliţă şi celălalt obiect, din zilele noastre care este aproape un calculator.

       
Evoluţia este evidentă: câte – şi mai câte – nu se pot realiza cu postmoderna tabletă, inclusiv fotografii sau „filmuleţe” cu întâmplări fierbinţi, direct de la locul faptei (din clasă, instantanee incriminante). Un singur lucru s-a pierdut definitiv, dacă le-am pune faţă în faţă: romantismul unei vârste, dar o vârstă a umanităţii, nu doar a omului. Probabil că, peste încă vreo sută de ani, când se va descoperi altceva, obiectul numit tabletă va fi la rândul lui perimat, luând locul interbelicei tăbiliţe.
   ... Dar altul este obiectul acestui articol. Vom încerca o analiză în mare a felului cum a evoluat poezia în ultimul secol. Accentuând asupra faptului că fenomenul poetic este puternic legat de suflet, iar sufletul omului n-a suferit schimbări majore de-a lungul mileniilor; de unde concluzionăm că nici poezia nu trebuia să sufere transformări catastrofale. Fără a teoretiza de prisos, încercăm să ne păstrăm în limitele bunului gust al unui virtual cititor de poezie; gust care, până la urmă, ţine chiar şi de bunul simţ general, nu numai artistic. Fiindcă trendul nu-l dau doar mişcările sau curentele literare – şi critica de vârf, care se pliază adesea cameleonic după ele – , ci ar trebui să păstrăm în ecuaţie inclusiv gustul public, părerea cititorului avizat. (Mulţi au impresia că, citind un poem pe care nu-l înţeleg au pierdut timpul degeaba; dar ei nu ştiu că acest exerciţiu defel inutil sau facil e un început de cultivare a gustului.) Altfel, vom ajunge curând să ne citim între noi, sau nici măcar... Dar oare n-am chiar ajuns?! 

         Noua dictatură: Imagine şi Oralitate

     Ideea acestui articol mi-a fost furnizată dând peste un număr mai vechi din „Ziua literară”: nr. 124/ oct. 2004, în care am redescoperit lucruri interesante: Un interviu cu Rodica Draghincescu, iar la rubrica puzzle articolul lui Gabriel Chifu, Noua epocă teocratică. Era un număr de tranziţie între Cenaclul USR condus de Mircea Martin şi noul cenaclu, „Euridice”, al lui Marin Mincu; număr în care se anunţa şi moartea lui Geo Dumitrescu, de la care au trecut – iată – 15 ani! Antologia poetică z.l. este onorată de Gellu Dorian, iar vizavi, la proză, un fragment reprezentativ din romanul Supunerea, de Eugen Uricaru. Cronici de Gabriel Coşoveanu, B. A. Stănescu, Alex. Matei, obişnuita diligenţă cu lunetă ţinută de Marian Drăghici, „lunetistul de zi”. 
     Dincolo de nostalgia acestor rememorări (am publicat noi înşine în acest supliment literar), am remarcat în opiniile exprimate de G. Chifu la rubrica amintită că problemele ridicate acolo sunt după 15 ani cu atât mai actuale. Ieşirea din Galaxia Gutenberg - sau cel puţin din suportul ei tipărit - ni se profeţeşte de ani buni, determinând „rolul periferic” al literaturii, rol care poate deveni într-un târziu de-a dreptul decorativ. De multă vreme - de la hotarul lui decembrie 89 - se produc, într-un amarnic crescendo, atentate la ceea ce .............

mai mult....

Web Design

 

[HOME] [DESPRE REVISTA] [REVISTA] [Mariko Sumikura] [Eugen D. Popin] [Miron Kiropol] [Virgil Diaconu] [Dan Danila] [Andrei Zanca] [Erich Kaestner] [Radu Ciobanu] [Magda Ursache] [Andrei Zanca II] [Vianu Muresan] [Andrei Zanca III] [Gheorghe Simon] [Dumitru Chioaru] [Leo Butnaru] [Remus V.Giorgioni] [Liliana Danciu] [Ioan Moldovan] [Eugen D. Popin] [Rabindran. Tagore] [Simona-G. Dima] [Mircea M. Pop] [Mircea Petean] [Dan F. Seracin] [Adrian Munteanu] [Anca Sirghie] [Radu Tuculescu] [Radu Stanca] [Iulian Boldea] [George Nina Elian] [Clelia Ifrim] [Horia Dulvac] [Dan Iancu] [Miruna Carp] [Werner Goebl] [Werner Martini] [Mihaela Albu] [George Cabas] [Mihai Pacuraru] [Dorin David] [Gabriel Dragnea] [Nina Hoza] [Luis Popa] [Geo Vasile] [Adriana Weimer] [Anan de Amir] [COLECTIA] [BIBLIOTECA] [CONTACT] [REDACTIA] [IMPRESSUM] [LINKURI UTILE]