Rodica Grigore

                                 Rodica Grigore

                                                         

 

                      RODICA GRIGORE
              

                        Parabole, dragoste şi literatură.
            Proza scandinavă contemporană în două ipostaze

 

                      

     Născut în anul 1934, Per Olov Enquist este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori ai Suediei contemporane. Deopotrivă autor de proză scurtă, romancier, profesor universitar şi dramaturg, Enquist nu conteneşte să-şi uimească cititorii, încă de la debutul său din 1961, când publică volumul de povestiri Ochiul de cristal, urmat de succesul ulterior, care-i şi aduce consacrarea definitiva, romanul A cincea iarnă a hipnotizatorului (1965). Pasionat atât de formula mai degrabă tradiţională a prozei, dacă e să amintim aici câteva din titlurile importante ale operei sale narative Legionarii, Secundantul, Alaiul muzicanţilor, Biblioteca căpitanului Nemo, cât şi de cele mai diverse experimente ficţionale (sub pseudonimul Peter Husberg, el a contribuit şi la elaborarea romanului-colaj Fraţii Casey, împreună cu Leif Nylen şi Torsten Ekbom), Enquist nu ocoleşte nici universul cinematografiei, scriind scenarii de film şi de televiziune şi colaborând cu Ingmar Bergman. În anul 2008, apare autobiografia sa, intitulată O altă viaţă, carte recompensată cu Marele Premiu August, de aceeaşi înaltă distincţie bucurându-se, în 1999, un alt text al său, şi anume Vizita medicului de curte.
     În cel mai recent roman publicat, Cartea parabolelor, apărut în anul 2013, Enquist are grijă să sublinieze de la bun început dificultatea elaborării (şi mai cu seamă a definitivării!) unui astfel de text. În ciuda subtitlului cărţii, Un roman de dragoste, autorul susţine, în mai multe rânduri, că, în realitate, nu a fost niciodată capabil să scrie texte romantice. Cu atât mai puţin romane de dragoste, deşi cititorii săi fideli ştiu, fără îndoială, că Îngerul căzut, cartea pe care Enquist a publicat-o în 1985, este subintitulată la fel.

Unii exegeţi au clamat, imediat după apariţia Cărţii parabolelor, că autorul ar fi cuprins în paginile sale tot ceea ce nu putuse sau nu dorise să includă în propria autobiografie, O altă viaţă. Temeiul pentru această interpretare constă mai cu seamă în identificarea unor amănunte biografice la nivelul evoluţiei personajelor din Cartea parabolelor şi, în egală măsură, în evidenta implicare în text a naratorului.
     Cartea de faţă este în mare măsură un text livresc şi metatextual, câtă vreme Enquist îşi discută el însuşi multe din creaţiile anterioare, cu scopul de a oferi cititorului o serie de chei de lectură pentru a descifra mai uşor semnificaţiile prozei atât de aparte pe care o scrie. Cele nouă capitole sunt, în fond, nouă parabole menite a corespunde – şi a răspunde, simbolic – celor nouă foi rupte din mijlocul carnetului de poezii care a aparţinut tatălui naratorului, mort de multă vreme. Iar unul dintre pretextele narative constă tocmai în descoperirea, după ani de zile, de către narator, a acestui caiet – fiind clară, desigur, utilizarea de către Enquist a convenţiei manuscrisului găsit. Interesant este însă că decoperirea acestui vechi manuscris, atât de personal, e cu atât mai uimitoare, cu cât naratorul fusese convins ani de zile că mama sa, o persoană profund religioasă, distrusese carnetul pe vremea când viitorul scriitor era doar un copil, după cum ea însăşi îi spusese nu o dată. Şi tot ea adăuga, mereu, că acele texte trebuiau neapărat distruse deoarece, din punctul său de vedere, poezia nu era altceva decât un păcat. Cu toate astea, parabolele par, chiar şi din această intransigentă perspectivă, acceptabile – fie şi parţial...
     Enquist priveşte şi interpretează – dar şi practică – romanul de faţă ca pe o încercare întotdeauna reluată a naratorului de a duce până la capăt discursul pregătit pentru înmormântarea mamei sale. Prin urmare, el va demara demersul de a umple, cumva simbolic, toate golurile pe care emoţia sau incapacitatea sa temporară de a descoperi sau de a rosti adevărul le lăsase în primul rând în propria sa memorie, dar, de asemenea, şi în a celorlalţi. Numai că, pe parcurs, această tentativă va fi progresiv abandonată, romanul transformându-se, pe nesimţite, în încercarea naratorului-protagonist de a scrie o scrisoare adresată unei fiinţe iubite, dincolo de mormânt. Iar pentru a ajunge la acea esenţă a adevărului mult căutat, cititorului îi vor fi prezentate cele câteva întâlniri dintre Perola şi Ellen, femeia fascinantă sosită de la Stockholm şi care închiriase o cabană pentru lunile de vară pe care dorea să le petreacă la Vasterbotten, în nordul extrem, departe de zarva marelui oraş. Când cei doi se întâlnesc prima oară, el are cincisprezece ani, iar ea, cincizeci şi unu. După nouă ani, el o caută din nou, în încercarea de a clarifica importanţa şi semnificaţia acelei prime întâlniri asupra amândurora. ............

mai mult....

Web Design

 

[HOME] [DESPRE REVISTA] [REVISTA] [Andrei Zanca] [Dan Lototchi] [Rodica Grigore] [Liviu Antonesei] [Dan Danila] [Andrei Zanca] [Ion Neagos] [Nicoleta Dabija] [Mircea Pora] [Bedros Horasangian] [Adrian Gurgau] [Mihaela Albu] [K. V. Twain] [Magda Ursache] [Oana Hemen] [Vasile Gogea] [Clelia Ifrim] [Radu Ciobanu] [Dorian Obreja] [Nicolae Silade] [Miron Kiropol] [Mircea Petean] [Guner Akmolla] [Mirela Brailean] [Dan Pagis] [Ezra Pound] [Grid Modorcea] [Stephen Gill] [Sonia Elvireanu] [Constantin Stancu] [Victoria Comnea] [Angela M. Cristea] [Ioana Heidel] [Francis Jammes] [Geo Galetaru] [Herbert W. Muehlroth] [Irina L. Mihalca] [Werner Goebl] [COLECTIA] [BIBLIOTECA] [CONTACT] [REDACTIA] [IMPRESSUM] [LINKURI UTILE]