RUXANDRA CESEREANU
      

          
                    Puștoaica și Björn

   Fiindcă îl iubeam fățiș pe Björn Borg, pe la
                         șaisprezece ani,
   purtam și eu o cordeluță pe frunte,
   încinsă cu ea de parcă aș fi știut că dintotdeauna
   a clocotit un Woodstock în mine.
   Cu blugii ori cu pantalonii de catifea mov, cu
                 părul strâns în coadă ca Björn,
   cu un tricou mulat pe corp ori într-o cămașă
                 bărbătească largă și cu dungi,
   plată ca un OZN,
   știam că suedezul cel slăbănog era mușchetarul meu,
   cu el m-aș fi dus în California de pe toate
                 coastele pământului
   și aș fi strigat din galeriile campionatelor de tenis
   ce tare-i viața de puștoaică!
   De fapt, Borg era pentru mine un călător mut și
                 un scrib al vacanțelor de vară,
   fiindcă nici în realitate nu vorbea prea mult,
   but he was my hero, my sunshine, my soul, my song.
   Când înainte de majorat am ajuns la Paris și Roma,
   de dragul lui mi-am antrenat picioarele în
                  sprinturi pe Sena ori Tibru,
   am alergat, am sărit peste obstacole, am fost
                  sportiva pielițelor mentale,
   am îngânat ABBA, deșucheată până la
          epuizare, mi-am răsucit părul
   și l-am învârtit ca pe-un derviș rotitor și i-am
                         șoptit :
   părul meu, du-te la Björn-cel-din-Nord și
                            vrăjește-l,
   fă cale lungă și apoi întoarce-te, sunt o
                 puștoaică și atâta tot,
   dar vreau ca Borg să fie al meu dinainte să fiu
                                   femeie.
    Și așa a fost.