Sanziana Batiste

                                  Sinziana Batiste - web


 

          SÂNZIANA BATIȘTE

 

                         Îngera şi huma                                               
 
                             (fragment) 


     Ţi-am scris nişte scrisori oribile şi stau acum urâtă ca o neagră stea... Sau mai degrabă ca un căţel rău care şi-a muşcat stăpânul iar apoi, deşi se căieşte, mârâie încă agresiv, mai nervos decât lumea toată... Cine-s eu, aici, singură? Şi cine eşti tu, acolo, singur? De unde să mai iau putere să trăiesc în lume, să vorbesc, să zâmbesc, să fac ceea ce se pretinde, ca un om normal, când eu mă înăbuş de dorul tau? Am fost acasă, între ai mei, dar nu mai sunt a lor, eu sunt cu tine. Mi-e milă de ei şi mă doare când mă gândesc că ei simt îndepărtarea mea, deşi încerc să le-o ascund... Lângă tine începe veşnicia... Mă chinuiesc cumplit când imi amintesc cum, din vina mea, melc prost, gata să moară în cochilia lui, eram aproape şi totuşi atât de departe unul de altul...Dragul meu, totul se luminează acum! Trăim, dragul meu, nu mi te îmbolnăvi, ai putere şi speranţă. Ţi-aş da din sănătatea mea, din viaţa mea, atâta să avem unul cât şi celălalt şi deodată să plecăm, când plecăm...Dar până la plecare mai este. Suntem datori faţă de noi înşine să avem putere, să ne dăm unul altuia putere şi să trăim! Şi pe ,,ăla micu’’ îl uiţi? Ce-o să-i spunem noi dacă-l trădăm? Doar el ne-a ales şi are încredere în noi, deşi l-am făcut să aştepte atâta! Tu nu-l auzi cum ne mustră câteodată? Ia mai bate-l şi pe el la cap, îi zic şi-l pun de-a dreptul la tine în pat, să mai bombăne şi acolo. Poate vrei să zici că nu l-ai găsit niciodată când te-ai întors acasă? Vezi dacă nu te-a tras de urechi?
     Dragule, îmi vine să şi râd! Tu ţipi mai tare decât mine că ţi-e dor, de parcă eu, nu tu, aş hotărî depărtarea dintre noi. Iar într-o noapte – Doamne, cât timp ne vom mai chinui? – m-am trezit din somn pentru că te-am auzit strigându-mi ,,Mă doare!’’

     O noapte întreagă de călătorie cu trenul. Cuşeta strâmtă, neplăcerea acomodării, conversaţia inevitabilă cu o cucoană spoită şi aferată, căldura înăbuşitoare, insomnia... Sacada roţilor de tren înghiţind conştiincios kilometri, traversând parcă o geografie îndărătnică... Dimineaţa, de la fereastra de pe culoar, contemplă din nou soarele răsărind, imensă, neverosimilă minge ridicându-se deasupra câmpiei. În curând – Bucureştiul şi ,,Consumaţi peşte oceanic’’*, reclama de la intrarea în oraş – după care ,,Trăiască şi înflorească Republica Socialistă România!.”*
     Reuşi să-şi lase bagajele la recepţia unui hotel, cu promisiunea că la amiază se va elibera şi un loc. Apă rece – deviză şi obicei dătător de tonus. Le aplicase cu tot inconfortul din tren şi acum îşi vădeau eficacitatea. Se simţea curată şi uşoară, cu invizibile aripi... Era răcoare. Răcoarea plăcută a dimineţilor de vară ce părea să vină din gangurile caselor, de după grilajele metalice ale curţilor. Trotuarele stropite ici şi colo miroseau plăcut. Oraşul îşi dezmorţea leneş mădularele. Bătrânul oraş violentat ani de-a rândul, el, paşnicul, rănit pe timp de pace. Dacă ,,pace“ putea fi numită agresiunea aceasta continuă brutală, devastatoare, dezlănţuită implacabil ca o forţă a naturii. Ciclopul*** se instalase acum chiar în inima oraşului. Răsuflarea lui otrăvită se auzea zi şi noapte şi se materializa în valurile de praf ce se abăteau asupra caselor, asupra oamenilor, pătrunzându-le în pori, în plămâni, în suflet.
     După ploaia din noaptea ce trecuse, acum, dimineaţa, verdele era încă verde, aerul era încă limpede, iasomia mirosea îmbătător. Bătrâna doamnă, Universitatea – continuitate, echilibru şi prestanţă – câte orgolii găunoase va fi veştejind! Pentru Cristina ea însemna ca întotdeauna prezenţa calmă, protectoare, Alma Mater şi ,,nesupusa”, gândi cu satisfacţie... Nu sunt vremurile sub oameni, ci oamenii sub vremi,**** auzi ca un ecou al scurtei răzvrătiri, dar nu, acum nu voia să se gândească la toate astea.
Îi era dor de el. Dar mai puternică decât dorul era îngrijo-rarea de a-l şti bolnav,  îngrijorarea pentru durerea aceea violentă, pentru deznădejdea din vorbele lui!
     Să nu-mi întuneci calea, să nu te separi de mine cu boala, cu suferinţa ta! Dacă drumul nostru va trece printr-un pat de suferinţă, e drumul nostru! Nu încer-ca să mă alungi de lângă tine, judecând după o judecată din afara ta! Binele meu este atât cât îmi este prin tine. Răul este tot ceea ce este fără tine. Înţelegi tu? Tot ceea ce ne este dat, bun, rău – e al nostru, al amândurora, şi purtăm împreună. Iubirea o ducem cu noi şi ne duce.
     Îşi aminti prima lor întâlnire: declanşase numă-rătoarea inversă în 22, iar în iulie, 13, vineri dimineaţa, salutase castanul din curtea lui ca pe o veche cunoştinţă. Urcase cu liftul ce scârţâia bătrâneşte, se privise în.........

mai mult....

Web Design

 

[HOME] [DESPRE REVISTA] [REVISTA] [Mircea Braga] [Carmen Sylva] [Ion Pop] [Rodica Grigore] [Rudy Roth] [Dan Danila] [Gellu Dorian] [Victoria Milescu] [Dan Anghelescu] [Sanziana Batiste] [Magda Ursache] [Paul Auster] [Radu Ciobanu] [Max Jacob] [Stefan D. Dancus] [Paula Romanescu] [Liviu Antonesei] [Clelia Ifrim] [Cees Nooteboom] [Andrei Zanca] [Wolfgang Baechler] [Horst Samson] [Maria Bologa] [Alejandra Pizarnik] [Anastasia Dumitru] [Karl Krolow] [Joaquin Baquero] [Victoria Comnea] [Gabriel Cojocaru] [Paul Tumanian] [Florin Sindrilaru] [Eugen D. Popin] [Patrizia Cavalli] [Vasili Mazurin] [Vasile Gogea] [Sorin Grecu] [Werner Goebl] [COLECTIA] [BIBLIOTECA] [CONTACT] [REDACTIA] [IMPRESSUM] [LINKURI UTILE]