ŞTEFAN VIDA MARINESCU

                        Fantasticul temperat


      Evazivă „introducţia” la volumul colectiv „Treisprezece” (Litera, 2021), ce se vrea, editorial, carte de „proză fantastică”. Aproape de ironic, cartea este o abordare suficientă, deşi se invocă nume şi concepte, inclusiv goticul ori chiar E. A. Poe. Selecţia e generoasă dar... Eminescu nu „a cochetat” (cu fenomenul) ci chiar a creat, iar Poe a rămas la ani-lumină de unii co-autori, elogios prezentaţi şi cu texte (4 au privilegiul a câte 2 naraţii) supralicitate. Cu deferenţă – o umilă recomandare: a unui amplu studiu-introducere în fantastic la vol. „Arca îmblânzitorilor de fantasme” (2000), reluat, parţial, în 2019, în vol. „Fantaşti şi fantezişti contemporani”.
      Coordonatoarea cărţii de faţă e marcanta scriitoare Doina Ruşti, care, prin „ochi de ambră”, vede, evocator şi familial, într-un ralanti al memoriei, pe unchiul cel misterios de la Comoşteni, alintat Herr (ca în povestirea omonimă). Deşi el era Grig. Ceilalţi sunt, pe rând, promovaţi, tineri şi inegali, cei care ne oferă o anecdotică măruntă dar cu virtuţi de limbaj, de comunicare.
      Astfel, Pavel Nedelcu relatează, cu stil, trama / drama bătrânei Maria, care, din cauza unei facturi enorme, e silită a vinde flori, de Paşti, fiind furată şi umilită. Sfârşind la spital. După acele „buchete urbane”, gogolian şi kafkian, apare taximetristul Ţopârlan (ce şi-a pierdut... axul viril), cu aventura-i „pelviană”, de „Elvis”, între comic şi grotesc.
      Cu aplicaţie livrescă, expresă, trimiţând la pandemie, la Biblie şi IQ, la Th. Mann, în parabolic avânt şi cu impuls Paul Auster, tâlcul fiind lectura (Cartea), ni se arată Bogdan Răileanu. Dar cu poncife epice evidente. E urmat de Iulia Micu (putea lipsi, fără pierderi!), a cărei eroină e cu senzorii axaţi pe spaţiul imobiliar, şi ea cu rarefiat aer... fantastic. La fel – Lucian Mândruţă, care scrie gazetăreşte dar e elogios profilat, prin Ion Pârcălab, erou cu infarct şi subconştient relocat în Rai (sau în Iad?), fiind, explicit, declarativ şi expozitiv. „Aventura” ne-pământeană şi extra-senzorială are tâlc, e moralizatoare. Dar anostă, epic.

    „Între secole”, confesiv şi halucinat, aproape de... temă, se ipostaziază Mihai Ene, autor care cade în oniric, intriga fiind un banchet editorial confuz, în decor de alt veac, cu un manuscris celebru, cu un confident, pictorul cu prenume kafkian, Gregor. Dar cu livreşti trimiteri la: Chopin, Wagner, Liszt, la Grieg ori Mann. Cafeaua fiind ingredientul-fetiş.
     Un povestitor, cu simţul kitschului tragic şi grotesc, preluând (parodic!) o celebră poveste (cu capra), ne oferă un horror cu lupoaica (de la Bar), cu o capră (cu 4 iezi!?) şi cu un lup adulterin şi criminal. Irelevant şi sângeros, telenovelistic, fără noimă, aşadar, e Cosmin Leucuţa. Animatoarea ediţiei – la mijloc de „rău şi bine” – lasă loc lui Tudor Ganea, care e martorul „săritorului” de pe stabilopozii constănţeni şi estivali. Epic în căutarea fantasticului.
     Cu tragice căderi (de pe bloc) ale oamenilor disperaţi (e şi cazul părinţilor naratorului, un copil traumatizat), o epică este urmată de o judecată de apoi a studentului Paul Runceanu, pretextul – un examen studenţesc. E, de facto, unul de conştiinţă, de vamă (prin subconştient) a erorilor tinereţii. Ambele proze ale lui Allex Truşcă, autor „puţiiin” peste media celorlalţi.
     O temă incitantă e „răpitul de copii”, pentru organe. Povestitor e înzestratul Mihai Victus, personaj – chiar medicul-salvator Istovan Simion, „dracul” din umbră, răpitor de dragul fiicei sale, de vindecat prin energia ex-trasă din copiii răpiţi dar eliberaţi, finalmente. Iar a doua proză a sa e beckettiană, eroul-monstru-câine narându-şi tragica-i epopee.
     Un cunoscut scriitor, Octavian Soviany se inspiră dintr-o legendă sângeros-adulterină, ero(t)ica „Haremburga” (harem în burg?!) pentru un horror cu halucinări filmice şi „fior” de operetă. Scurtă (salutar) şi de tot alături cu drumul e o poveste cu Klaus şi melcul lui, în improvizata „Melchior” a Iuliei Pană.
     Pentru ca ultimul din cei „13”, de fel avangardist, cum se va fi insinuat, să relateze, cu nerv liric, cu eticisme, prolix, o confuz-difuză tramă a unei fetiţe, obsedată de o vedetă TV. Ezria – din parc ajunge la maternitate, tragicul fiind risipit în reveria inocenţei şi a castităţii. Autorul este Radu Găvan, şi nu merita a fi ultimul „ales”.
     Criteriile selecţiei ne scapă, miza – majoritar minoră – fiind „ameliorată” de abilităţile narative, de limbaj, de fluenţa şi coerenţa, epice, deopotrivă.