ŞTEFAN ION GHILIMESCU
                      
 
                        Un poet autentic și cultivat
 

   “Viața înseamnă să transformăm constant în lumină și în

              flacără tot ceea ce simțim și tot ce întâlnim”.
                                                                 Neitzsche


      Cu cât trece timpul, încerc tot mai viu senzația că Poezia, cuvintele înaripate din cărțile ce-și merită din plin acest nume, au negreșit, în raport cu ceasul bienecuvântat al receptării fericite, fatumul lor dictat de forțe secrete; un curent inaparent de factori corelaționali le face să nu-și găsească pe deplin starea de grație și locul de favoare între artele surori, până când voința poetului adevărat, fixată drastic de Horațiu în Ode: “Odi profanum vulgum…” (exclud sensul atribuit mai târziu sintagmei), nu provoacă până la urmă intropatia acelui eveniment de cuvenită separare, de mulțimile vide, a unui potențial corespondent spiritual, în stare a le recunoaște și a li se adecva. Să mergi în întâmpinarea Poeziei, să-i recunoști duhul și să-i aproximezi caratele, s-a spus, înseamnă să o descoperi, să o promovezi și să o apreciezi pentru motive juste. Înseamnă, de fapt, cu fiecare act de inspirată exortație, să o întemeiezi și să-i statuezi entitatea. Critica, fiindcă pe ea o vom implica în acest demers deloc ușor, trebuie pe cât posibil să-i descopere măcar o parte din valențele de originalitate, dacă nu toate posibilitățile acestora de dezvoltare, având în vedere atât explicarea universului lor inefabil, cît și, într-un alt plan, să formuleze judecăți de gust, rostul ei fiind, totodată, și de a lăuda ceea ce e vrednic de laudă (T.S Eliot). Aș zice la repezeală că, așa cum legendarul Amfion mișca pietrele din ziduri prin simpla atingere a corzilor lirei sale fermecate, tot așa unele cărți (de poezie), daurite de sensibilitatea unor cretori autentici, mișcă până și energiile adormite ale minții și inima împietrită ale omului postmodern, crează adevărate câmpuri magnetice emulației critice… În ciuda unor profeții funeste și a perlelor false cu care unii așa-ziși poeți au invadat piața, poezia adevărată - îmi place să cred - încă nu a fost alungată în totalitate

                                                              
de pe pământ. Poezia mare, rafinată, clasică în modernitatea de ultimă oră, există. Ea și nu altcineva a creat și continuă să creeze iscusita arhivă a criticii literare în domeniu, într-o măsură însemnată, un produs intuitiv al intelectului, pe care un terț – oricare ar fi el - ar trebui să-l înțeleagă prin funcțiile unui organ nemijlocit. Cine nu-l are, pur și simplu, – nu pun deloc în discuție aici cazul cititorului autodidact – ar trebui îndreptat spre zonele palustre ale altor cărți. Și ele există cu prisosință, Slavă Domnului, numai dacă ne gândim la faptul că la fiecare 30 de minute/secunde, pe mapamond, o nouă carte vede lumina tiparului…
Trebuie să recunosc, într-adevăr, că fac toate aceste considerații, pro Horațiu!!!, marcat indeniabil de norocul prin care criticul, excedat de atâtea paperaserii fără de niciun relief, a ajuns fericitul posesor al unei mai mult decât remarcabile cărți de poezie autentică, poate cel mai curat, mai sincer și mai original repertoar de poeme apărut în anul în curs (2022) în România. Din capul locului ar trebui subliniat faptul că volumul Însoriri în sâmburele liniștii, Editura Ars Longa, de Sonia Elvireanu, căci despre opul de poezie cu acest titlu este vorba, a cunoscut mai întâi (martie, 2022), o versiune bilingvă, franceză și italiană (foarte puțin diferită componistic de cea românească, de dată recentă), respectiv Ensoleillements au coeur du silence/ Scintili nell cuore dell silenzio, Giuliano Ladolfi Editore; versiunea italiană aparținându-i iarăși poetului și criticului literar roman Giuliano Ladolfi. Ca și precedenta prezență editorială în materie de poezie, în lecțiune franceză, a Sofiei Elvireanu (La chant de la mer à l’ombre du heron cendré) Paris, L’Harmattan, 2020, semnalez  Cântecul mării în umbra cocorului, Ars Longa, 2020, încununată cu “Premiul de onoare al concursului” «Renaissance 2021» de către Academia poetică și literară din Provence, Franța, noul volum de care am amintit mai sus, stârnind același interes din partea juraților înaltului for literar, care i-a atribuit, de altfel, încă o dată Premiul de onoare al concursului anual și în 2022, ce face decât să confirme și să recunoască în mod plenar talentul viguros al poetei române? Nu pentru că ar fi o colecționară de premii amintesc aici faptul că poeta deține Prix Jacques Viesvil  pe 2019 al Societății Poeților francezi pentru volumul Le souffle du ciel, Paris, L’Harmattan/ Șoaptele luminii, Ed. Ars Longa (volum distins, la rându-i, cu Premiul de creativitate Naji Naaman în Liban) sau că este laureată la Grand Concours du Monde francophone, în același an, ci fiindcă, traducători inspirați ei înșiși, pe de altă parte, poezia acestui gen de creatori este apreciată poate tocmai pentru dâra de umanism universal, cât unghia lui Dumnezeu, de care le este traversată implicit și manifest creația. Cine are acces la traducerile Soniei Elvireanu din franceză în română (citez câteva: Denis Emorine, Dintotdeauna, 2015; Michel Ducobu, Loc calm. Catrene pentru meditație, același an; Patrick Devaux, Atâta fericire să dai florilor, 2019; Michel Herland, Tropice, Mistere, 2020; Giuliano Ladolfi, Atest prezența, 2022; Yves Namur, Tristețea smochinului, 2022) va întrevede poate ca într-o oglindă fermecată efectul latent al unor cuvinte care par a-și aminti sentimente sau, efectiv, visează alte locuri și ascultă alte .........

mai mult........