ŞTEFAN VIDA MARINESCU
                          
                      
             Hristu şi schimbarea Lumii


     Printr-o judecată (de Apoi!?), epică, sinonimă unei lecţii de morală (de viaţă, în fond), în două părţi (şi în capitole) egale, scriitorul Gheorghe Filip, pe un ton relativ-interogativ dar într-o tensiune diminuată faţă de celelalte romane ale sale, ne oferă proza „Cum să schimbi lumea” (Ed. Hoffman, 2022). Ironic şi autoironic, dominator satiric şi moralist, naratorul este Hristu, un alter-ego de extract mitico-religios, dascăl-suplinitor, cu prima viaţă risipită în anturaje bahice şi pe la dame de consumaţie. Descrise, ca atare, cu aplomb şi auto-persiflant.
     Dar revelaţia e aproape. După ce asistă la moar-tea părinţilor, Hristu va eşua în relaţia cu Iulia, colegă şi profă atractivă dar frivolă, el, din lipsă de spirit practic, domestic. Dar şi din alte cauze.
     În paralel, Mădălina (o altă dublură mitico-religioasă), cu limbaj frust şi varii experienţe semierotice, derizorii, va trece printr-o traumă, aproape maritală, când naşa Rita îl va seduce pe Gelu, viitorul soţ, înaintea nunţii.
     Subit şi derutant psihologic, cei doi, în cuplu, vor traversa „deşertul” pentru a schimba, prin Cuvânt (?), lumea. Miză dramatică şi miez al cărţii. El, Hristu, cere suport religios. Dar lumea e greu de convertit, de adus pe calea cea bună. Acum încep, filmic, a se derula, secvenţial, scene de dinaintea... apocalipsei. Speach-ul său, ca avant-propos, va fi iluzoriu, neconvingător. Fără de... intenţie (?).
     Astfel: un preot invocă ploaia, inutil, iar enoriaşii speră în extratereşti, în O.Z.N.-urile acestora, pentru a pleca pe o altă planetă. Disperarea, acută, este, în alt loc (tablou descriptiv expresionist), pervertită în sinuciderea colectivă, asistată... contabiliceşte dar ofertantă prin câteva istorioare explicite: un ins se va sinucide din cauza subalternilor care i-au subminat scaunul; altul – din cauza sărăciei; în fine, un om – ca Hristu, înainte, a fost trădat în amor... Sunt note tragice dar tratate umoristic, şarjat, chiar, relativ previzibil.
     Lipsa de respect a oamenilor e frapantă şi în faţa morţii. Cât despre iertare şi lipsă de înţelepciune – de parcurs cazul bătrânului dascăl, vizitat, care nu e iertat de un fost elev nici după atâta amar de vreme.

             
Tabloul pre-apocaliptic mai cuprinde: un „alchimist” – vraci, de fapt, ce prepară leacuri ca elixir al tinereţii, apoi un orator ce pledează pentru anarhie şi libertate absolută (mostre ale violenţei groteşti: o fetiţă e violată, public, unul fură un televizor, la vedere). Iată consecinţele (ostentativ „arbitrate”, dar, mai degrabă, înregistrate de Hristu, însoţit de „păcătoasa” convertită).
      Prozatorul Gheorghe Filip va sumariza relele societăţii: banul, invidia, răutatea. Păcate cam didacticist „afirmate”, iar invocaţia către Manole şi Ana e uşor evazivă. La fel – imaginea unui călăreţ în armură. Un vestitor, un simbol, un... apostol???
      Pagini în contrapunct cu „meditaţiile” (din alt roman al lui Gheorghe Filip) unui poet modest, convertit în „apostolul (cel puţin sceptic) al unei apocalipse amânate...
      După aceste popasuri, ca limburi danteşti, salvarea (sau schimarea, ad libitum) va consta, sugerat, de scriitor, în naşterea unui copil. Care, probabil, prin Cuvânt, va perpetua... lecţia ori drama adamică (şi a Evei), dincolo de tripla „determinare”: Adam, Noe, Christ. Menită a alia (sau contopi) idealismul cu păcatul originar. O idee generoasă, epică: busola (orientarea) e în Noi. Care credem – ne permite scriitorul Gheorghe Filip: nu are nevoie de schimbare ci de salvare.