ŞTEFAN VIDA MARINESCU
                          

                       Un „Turn” epico-liric

     Cartea Isabelei Brănescu (Ed. Junimea, 2021), „Turnul orbilor” este una de elan confesiv, cu abur liric, ofertantă prin 25 de proze scurte, de bogat senzorial, cu nuanţări senzual-portretistice şi de atmosferă expres delicată, cu sensibile observaţii asupra relaţiilor de familie, de generaţie, cu detalii şi personaje prioritar bovarice, visătoare şi elegiac-introspective.
     Autoarea practică aluzivul şi un fel de impresionism evocator, cu voluptatea vorbelor, a mimicii, a gestului, eroii, majoritar tineri, pierzându-se în reverie, în căutarea revelaţiei.
     Puştiul Paul îşi poartă întrebările (a rămas doar cu mama), crescând, şi, tulburat de un turn (parizian?), cade, la propriu, în gol, ca o sinucidere abisală, ca o revoltă liricizată, în solitudine, în lipsa afecţiunii paterne.
     Într-un spaţiu industrial, cu „rotoare”, se consumă tanti Nuţi, într-un text divagant. În alt loc (text), narcisist, juna Diana îl ia în serios pe preot, tulburată de relaţia cu Laurenţiu dar iubindu-l pe Cristi. Ea se va stinge, dilematic, sub fragila retorică a prieteniei, echivoc, în evaziv racord temporal.
     Revine, prozastic, ideea morţii: o mătuşă, un nepot şi un manuscris de (viitoare) carte, o boală provocată de... un sărut, iată cele câteva repere ale unei proze de regim livresc, naratoarea fiind pacienta unui medic conturat vag, ea fiind posedată de iluzie.
     La Mare (în „Asfinţit”), cuplul Adriana -Theodor se întreţine verbal cu preţiozităţi şi chiar cu vulgarităţi (nefireşti a o autoare de un delicat demers epic) cu un alt cuplu: Irina – Victor. Prea puţin relevant.
Tot în decor estival: Ana şi Mihnea, căsătoria lui Valentin, pretextul fiind o fotografie, sunt legate de amintiri, de o achiziţie a unei bijuterii de argint. De ipostaze cu Doamna Z.
În scurta „Rebus”, Ildico şi Alexandru conversează steril despre dragoste şi gelozie, într-o istorioară domestică şi fără dramatism.
Din realul banal, Andreea, profă, Valeriu, tatăl, în spital (va muri) după un accident, soacra celei dintâi (Ileana), la fel, se reunesc, parfumul de Chanel fiind ingredientul liant. Ca sinestezie, un violet este punct nevralgic în relaţiile sentimentale (tribulaţii, de fapt), eroii, Sandu, Lucian şi Laura bagatelizând o partidă de pescuit.

             
      La Cornetu, Simona şi Cristina (locaţiile sunt: Capitala, împrejurimile), sunt confidente, miza fiind un drept de proprietate, cu birocraţie şi visul căsuţei cu flori. Pentru ca în „Plicul”, prof-ul Gruia să fie protagonist al unui incident şcolăresc cu aer de farsă (elevul Zgâtie este „autorul”).
      Alte proze: „Hoţie”, cu Sile şi cu un pescar, apoi „Scara” – episod filmic, siberian, cu Lipnic, Marian şi Katia, animat, de memorie şi melodramatizat.
      În stil poesc e o relatare cu Radu, Clara, un pisoi, cu spanac, iar nişte „Scrisori” cruţate de molii ni-i aduc pe Liviu şi pe fiul lui, Marius, odată cu obsesia casei de construit, după chestiuni administrativ-financiare, toleranţă şi despăgubiri. Tot cu mize de fel minore, apar nişte observaţii de (la) restaurant, cu aluzii la atingerea cărţilor din librărie, dar şi cu o aiuristică trimitere la Flaubert.
      Dascălul Eremia e ispitit de povestea unui tablou, cu un pictor-erou de poveste. Omul a cumpărat o carte. Violeta, soţia lui Eremia, se lasă aşteptată de soţul muribund. Suspansul se amână. În alt loc, Radu va transforma un garaj în atelier de pictură, iar Gabriel e vizitat, pictura soaţei lui Gabriel, Ioana, purtând un nume/titlu bizar şi cam trivial (din cauza unei pălării!?): „Femeia cu prezervativ”. De nevândut (vom fi maliţioşi: firesc!).
      După o matrimonială relatare, Nichifor, marcat de o lungă carceră, moare. Evocarea, contradictorie, cuprinde şi secvenţe cu seismul din ’77, un flash cu interbelic, cu divagare la A.C. Cuza, la nemţi, la istorie şi politică, în dispute de generaţie, dar cu emoţie de înţeles când e vorba de Jilava, de Gherla.
      Formula „am retezat stupii” implică banalităţi şi festivisme, pe damele M. şi E., un popă, totul evaziv, umoristic, deşi e invocat un castel-muzeu.
      Ultimele texte epico-lirice ale Isabelei Brănescu sunt animate de un papagal într-un bloc labirintic, de chestiuni locative, învăluite în oarece mister. O babă, Rita, Mădălina, mama ei, Voina, un nea Gheorghe, într-un conclav amintitor de „Gaiţele”, evoluează, la o înmormântare, în cadru rural dar în zvon de jazz (de Armstrong!?).
      Proza din urmă, „Nimeni” e un monolog. Aluzivul e etic, prin Frica, Ecou, „Omul de aur” (carte viitoare?). Personagii alături de un Sine exacerbat, sapienţial. Ca omagiu solitudinii.
      O de-criptare de titlu, ipotetic: din „Turnul” cu orbi percepi altfel Realul, nu-l vezi, dar abisul „salvator” induce ideea de cunoaştere elibertată de... impurităţi.
      Epica Isabelei Brănescu (din „Turnul orbilor”) cercetează cazuri, ipostaze, face mici psihologii, cu fior liric, sentimental. De rafinament subţire, aproape de poemul în proză. Cu semne încurajatoare în ale creaţiei..
 

aici S.V. Marinescu II: Fantasticul temperat...