|
Pedalând spre nemurire
Îmi amintesc,
o seară târzie de vară, cu bicicleta pe bulevard,
care-a fost odată o cărare prin pădure
de stejari și frasini, acum despărțiți de un drum larg,
case înălțându-se în apropiere. Pentru un moment
straniu
în loc să mă duc la vale, spre oraș, drumul a ezitat
puțin
până m-am conectat cu zeii verzi,
le-am inspirat răsuflarea decăderii
impulsurile lor lente au devenit un obstacol de depășit, Întunericul lor s-a luat de mână cu al meu.
Îmi crescuseră aripi la călcâie,
am pedalat mai tare, țesătură de zgomote metalice,
un vânt aspru și uscat mi-a umezit ochii, praful
aducea cu el dorințele arzătoare ale răului.
Și m-am lăsat dusă de val -
de parcă ăsta era noul meu început, rampă spre o nouă viață
luna roșiatică de toamnă îmi impunea să frânez
noua lege îmi impunea să mă supun și mă arunca
în cu totul altceva.
Pentru fiica mea, Sophie
Mă dureau umerii în ziua aia
urcând dealul, mâncând bomboane
norii erau legați de coșuri de fum, lanuri de zăpadă
se întindeau uniform, lăsându-ne loc de gândire. Înghețată
ieșea răsuflarea noastră, am văzut o albeață pe pleoapa
ochiului meu și valuri de lumină se spărgeau în mătăsuri încrețite În vântul tăios, capul parcă-mi ardea, în timp ce tu mă țineai
de mână, te jucai, te prefăceai că ești șarpe,
sâsâind și sărutându-mi mâna. După-amiază târzie
luna, si ea doar jumătate, stoarsă de sevă și sânge,
se umple de lumina soarelui, ca o promisiune că va fi nouă,
menită nouă. ...........
Traducere : ANDREEA-SORANA OLTEAN
|
