Thanas Medi

                                                                                                             

Web Design

 

                         Thanas Medi                                                                                                                                                                                                 

            THANAS MEDI
                           
 
                              PANTOFII


     Bătrâna trase ușa după ea și rămase privind pantofii aliniați în fața ei, pe prag. Unii mici, alții mari, pentru copii, pentru bătrâni, de fete, de băieți, purtați, uzați, lustruiți, nelustruiți, pe care îi numără: o duzină, două duzini. Și ce mulți sunt! Se bucura frecându-și mâinile, crezând că are casa plină de oameni, de țipete, de plânsete, de râsete. Cum nu se poate mai bine! Își târșea picioarele prinavlia casei împrejmuite cu zid din piatră, netencuit, în care toamna își scuturase frunza peste tot, presărând melancolie, tristețe, dar mai ales dor.
 

Într-o parte a curții era vița-de-vie care se uscase, în cealaltă livada de curmali deschisă ca o boltă, plină de sâmburi roșii ca flacăra și dulci ca mierea, fructe stricate pe crengi. N-aravea cine să le mănânce! Iese din curte și aruncă încă un ochi la poarta în două canate, din trunchi de stejar, mâncată de carii, cuclanța de fier distrusă de lovituri, deja ruginită. N-avea cine să o mai deschidă! Pe partea de sus a casei se putea citi:MastorasJorgos: era numele constructorului acelei case mari, veche de aproape două sute de ani, cu acoperiș din scânduri subțiri, cu verandă, scară interioară, cu multe camere și odăi.
 

„S-o cumpărăm, îi spusese bărbatul său, pe care îl chema tot Jorgos,  în urmă cu vreo 40 de ani. Tizul meu a construit-o cu grijă.E loc destul să se joace copiii! Or’ n-avem destui?”
 

Au cumpărat-o, au crescut copii, le-au făcut nunți, vreo douăsprezece în total, de-au vuit acolo clarinetele, au răsunat tamburinele, au curs râuri de cântece și dansuri, au avut poala plină de nepoți și nepoate, bucurie mare. Acum toate astea s-au isprăvit, au plecat cu toții! Copiii prin Grecia și prin lume, Jorgos acolo jos, sub pământ cu iarba crescută până la genunchi. Pe el l-au lăsat singur  acolo în capul satului, pe coastă, cu muntele la cap. 

       
De altfel, tot satul e în pantă, toate casele sunt vechi, mari, din piatră ponce, șlefuită la colțuri, cu acoperișuri deasupra porțiloravliilor, majoritatea închise pentru totdeauna, căzute complet, scufundate în tăcere, în singurătate. Singurătatea întinde mâna printre fisuri, îți scoate ochii, te împinge mai încolo spre locuri unde trăiesc oameni, unde există zgomot, bucurie.


Cu singurătatea la brațcoborî în josul străzii principale, pe care călcase atât de des, cândva din caldarâm, acum toată numai gropi de parcă ar fi fost mâncată de câini. Fiecare piatră rămasă păstrează o amintire, sprijinită de zidurile încărcate de mușchi. De n-ar cădea! Era bine să-și fi luat și ea un baston ca prietena ei, Lefteria, deși, nu urca coasta, chemând-o tot pe ea: „Vino tu, că ești mai în putere!”


Se opri ici-colo, se salută cu consătenii așezați pe sub acoperișurile porților.Erau foste colege de brigadă, agricultori de vază, brigadieri, cărăuși, zidari, profesori, secretari de partid, președinți ai Frontului, spioni ai securității, foști deținuți.Unii pătați, alții nu, cu toții oameni buni, care acum, de când rămăseseră mai puțini și părăsiți, se iubeau mai mult. O întrebară și pe ea cum stă cu tensiunea, dacă au sunt-o copiii pe mobil, o invitară la cafea, însă îi refuză pentru o altă dată: „Acum mă așteaptă Lefteria să schimbăm o vorbă. Am obosit spunând aceleași lucruri!”


Plecă aproape rostogolindu-se. Abia dacă o țineau picioarele. Întâlni chipuri noi, vesele, sănătoase, fete și băieți frumoși, care îi vorbiră, o salutară, întrebând-o despre ale ei. Nu-i cunoștea. Ceva i se zbătea prin memoria-i pierdută în ceață și atât. Îi știa de mici, dar acum erau bărbați și femei în toată firea, la rândul lor cu copii.


Întâlni și o familie, care avea un copil. Țineau de mână o fetiță. Se grăbi să o ia în brațe, rugându-i părinții: Îmi dați voie să o sărut? Îi sărută obrazul moale ca miezul de pâine, mirosind a schinduf, a flori și a viață.


Strada era plină de alte și alte perechi. La fântâna din centru se afla și mai multă lume. Întoarse capul către curțile pline cu oameni, cu haine întinse pe sârme. Ferestrele caselor erau larg deschise canat după canat, ca să intre aerul proaspăt șisă dispară mirosul de mucegai.


Era fericită..............   

 

          traducere din albaneză: Oana Glasu      

mai mult.........

[HOME] [DESPRE REVISTA] [REVISTA] [Michel Houellebecq] [Nicolae Silade] [Mirela Roznoveanu] [Andrei Zanca] [Magda Ursache] [Alain Bosquet] [Kocsis Francisko] [Theodor Damian] [Visar Zhiti] [Andrei Zanca II] [Thanas Medi] [Nicolas Dima] [Radu Ciobanu] [Mirela Roznoveanu] [Serban Chelariu] [Nicolas G. Davila] [Liliana Danciu] [Damaschin P-Buia] [Mircea Petean] [Yvan Goll] [Rodica Braga] [Doina Uricariu] [Franz Kafka] [Victor Tarina] [Horia Dulvac] [Miron Kiropol] [Stefan Dumitrescu] [Vasile Gogea] [Clelia Ifrim] [Geo Galetaru] [Victoria Milescu] [Lucretia Berzintu] [Ion Rasinaru] [Mihai Merticaru] [Alex. O. Vintila] [Georgeta Mocanu] [Valeriu Stancu] [Nicolae Nistor] [Dorian Obreja] [Andrei Toader] [Fl. Smarandache] [K.V. Twain] [Andrej v. Amady] [Andrei Zanca III] [Werner Goebl] [Hans Dama] [COLECTIA] [BIBLIOTECA] [CONTACT] [REDACTIA] [IMPRESSUM] [LINKURI UTILE]