
VICTORIA MILESCU
Soarele de ianuarie
Un soare nefiresc, ucigător în ianuarie un soare care nu-i soare intră fără voie în casă, în oase intră și arde, ucide un soare altădată ceremonios, generos ridica viața din pământ și o înălța până pe crestele de cristal un soare ca un viteaz din basme ce învingea balaurul cosmic acum, după ce i-a băut sângele a devenit el însuși balaur cu milioane de capete cu sulițe aprinse înfipte în tot ce vede în ochi de apă, de iarbă, de om călător preț de o zi galactică soarele tuturor e acum al nimănui e singur, dezorientat, dezaxat într-un cosmos cuprins de vâlvătaie nu mai e nimeni care să-i primească lumina despicându-se-n falii uriașe, asurzitoare imagini rupte, frânte, despicate, risipite rotindu-se în vârtej, în nebunia spaimei universale cutremurată, devastatoare, infinită, fără oprire.
Inflație
Ei vor să-mi închirieze viața așa cum e, nerecondiționată, neamenajată cu amintiri prăfuite, speranțe pierdute au reținut dintr-o carte de-a mea că într-un loc anume se află ascunsă mașinăria secretă de fabricat poezie ce ar conține ecuația nemuririi ei simt că ar putea fi o afacere bună cu câștig mare altfel de ce m-ar suna zilnic la telefon la prima oră îmi trimit coșuri cu viorele, narcise și mă întreabă de preț care tot crește.
|