|
îmbrăţişată de lianele arterelor noastre comune
prin care circulă insomniile celor mai de preţ
poeme cereşti
am crezut că cerul e atât de aproape încât
pot merge pe jos printre stele
şi să le adun ca pe nucile
din grădina lui Dumnezeu, cel singur
uitându-se cu tristeţe
la creaturile sale inocente rătăcind printre
minunile ameţitoare pe care ei nu le văd
trecând dintr-o zi în alta sub griji şi treburi fireşti
din punctul de vedere al apei şi focului
am crezut că eşti focul din deal semnalizând
hic sunt leones
ca să ţin la distanţă de mii de lustri
priponit centaurul îndrăgostit
am crezut că eşti iarba în care pot adormi
fără teama de-ncolăcirile şarpelui verde
cu fructele de hiacint
fără teama că mă voi trezi fără tine
am crezut că pot da drumul la gaz precum Plath
dar n-am avut atâta putere, nici curaj, nici
atâtea poeme
pentru intrarea în cea mai glorioasă
librărie de pe Calea Lactee
am crezut că putem fi rudele bune
ale aceluiaşi mitic sat
venind după noi prin aceleaşi şcoli, cantine,
tribune
am crezut că putem bea un pahar de ambră
împreună cu Luna
pe aceeaşi verandă de iasomie şi nard
am crezut că putem fi liliac alb şi negru
pe creanga aceluiaşi trunchi plutind în râul
ce se retrage sau creşte în ritmul respiraţiei
unui copil aşteptând şi acum în aval
am crezut că tu eşti singura iubire nepărtinitoare
între atâtea nedreptăţi şi potrivnicii
că aş putea să îţi fiu dragă şi de folos
chiar pe ultima treaptă a grandiosului eşafod
crezând că duce spre tine
am crezut că pot juca în piesa fără niciun
personaj pământean
că pot fi experiment, iluzie
Doamne, de ce nu mă laşi experiment şi iluzie până
la ultima replică din opera comică – viaţa mea
la poli divergenţi în echilibru fragil
De ce mă trezeşti, Doamne, cu acelaşi refren:
Ne me quitte pas.... .........
|
