Eugen D. Popin

                                 Eugen D. Popin - web

                                   

                              

                        EUGEN D. POPIN
 


                                APĂ ȘI VIN
 
            sau NOAPTEA PRIZONIERULUI
                    
                          (fragment de roman)

 


             * Taci , taci : - vi sono de’ giorni ch’io non
               posso fidarmi di me ; un demone m’ arde,
               mi agita, mi divora.


     
Ugo Foscolo - Ultimele scrisori ale lui Giacopo Ortis



    Jonathan mă privește pătrunzător și întrebător. Bineînțeles că bănuiesc motivul, dar e limpede, nu mă pot hotărî să vorbesc. Și asta pentru că amintirea tatei e ca și o carte pe care ai citit-o, pe care o răsfoiești din când în când, dar despre care nu ești în stare să povestești. Să trebuiască să începi exact cu ziua în care ai conștientizat, că bărbatul de lângă femeia care te ocrotește este noțiunea abstractă a tatălui. E ca și cum ar trebui să stai dinainte-ți privind imagini dintr-o oglindă care se rotește fără oprire. Dar, de fapt, cine este el, bărbatul despre care Jonathan încearcă să afle mai multe? Tata, a fost multă vreme bărbatul foarte rezervat din preajma mamei, atât de rezervat încât nimic din felul lui de a fi nu trăda afecțiune. Ajunsesem atât de departe încât nu-i simțeam lipsa, ba chiar eram mult mai liniștit în orele când era plecat, ori eu eram la școală.             
    Iar acum vine cineva și îmi cere să pun la vedere exact ceea ce, cu siguranță, sunt și pentru mine file pe care nu le-am mai atins de decenii. Dacă le-oi mai fi răsfoit, aici cuvântul german überflogen (răsfoit în grabă) reprezintă mai exact senzația mea interioară, atunci doar pentru a ajunge dincolo de ele. Țin neapărat să accentuez că biografia (firește și a mea) începe odată cu prima respirație și continuă până la ultima.

                       
      Ăsta ar fi probabil și motivul pentru care acum îmi vine greu să deschid doar anume pagini din ea. Căci, știu, sună didacticist, dar trebuie s-o repet, nimic nu poate exista fără tot ceea ce a fost și fără tot ceea ce a urmat.

     Se vede însă că această confruntare cu Jonathan, readuce în actualitate o expresie, tot din germană, ”să muști în mărul acru” (in den sauren Apfel beißen ). Așadar..., dragă Jonathan....

   ... Am să mă străduiesc să recompun, atât cât, povestea tatei... Tata a fost un meseriaș neînsemnat de provincie, care avea inclus în codul său genetic cultul muncii. Era, prin genele moștenite, ceva care s-ar numi în jargonul de azi, un workaholic. Nu pentru că n-ar fi știut cum să trăiască bine, ci pentru că neșansa lui a fost să fie trecut pe lista celor care au trebuit să facă, și au făcut, bine altora. Asta nu doar la sărbătorile ortodoxe ori catolice, ci zi de zi, ani, decenii la rând.

     Prima mea amintire importantă despre tătâne-meu, imagine de care îmi amintesc din nou cu aceeași plăcere, este ziua în care, pe la 12 ani, am coborât din podul casei un tablou al tatei. Tablou (?!), ei, nu chiar, era, de fapt, doar o fotografie mare, colorată discret, într-o ramă lată din lemn de cireș cu bordură neagră din mahon sculptat. A fost ziua în care eu, secondat de copilul din tablou, care părea cam tot la aceiași vârstă, am decretat ex cathedra că el este ”Dumnezeul nostru”. Bietul tata, chiar n-a avut habar de câte ori am admirat eu adolescentul din tablou acolo în podul casei, în orele petrecute într-un colț al podului, răsfoind curios registrele vechi ale croitoriei de pe vremuri a bunicului. Și el un exilat, detaliu pe care l-am aflat mult mai târziu.

     Nu pot să nu zâmbesc și acum, amintindu-mi chipul transfigurat al bunicii la acest episod. Adică eu, cel mai neînsemnat membru al familiei, vin și atârn pe peretele sufrageriei tabloul tatei, tablou pe care ea l-a surghiunit în podul casei. Iar pe deasupra, decretez fără nici un fel de reținere filius redivivus.

     Fără să fiu știut, am făcut exact ceea ce era firesc să se întâmple, ceea ce, de fapt, chiar trebuia să se întâmple. Nimeni, în afară de mine, nu ar fi îndrăznit să se răscoale împotriva status quo-ului instituit tacit de matroana casei. Dar precum se întâmplă deseori, scriem fără să o știm pagini pe care trebuie să le scriem, pagini care ne sunt a priori rezervate. Alteori rostim fraze care, după ce le-am eliberat din tăcere, ori ne miră, ori le considerăm atât de firești, încât nu mai au vreun alt impact asupră-ne. Nu găsesc nici o altă explicație care să aibă susținere logică și care să poată contrazice această decurgere din firescul evenimentelor. Bineînțeles că totul și orice poate fi contrazis, doar că numai contrazicerea formală nu ajunge, mie în orice caz....

mai mult........

Web Design

 

[HOME] [DESPRE REVISTA] [REVISTA] [Mariko Sumikura] [Eugen D. Popin] [Miron Kiropol] [Virgil Diaconu] [Dan Danila] [Andrei Zanca] [Erich Kaestner] [Radu Ciobanu] [Magda Ursache] [Andrei Zanca II] [Vianu Muresan] [Andrei Zanca III] [Gheorghe Simon] [Dumitru Chioaru] [Leo Butnaru] [Remus V.Giorgioni] [Liliana Danciu] [Ioan Moldovan] [Eugen D. Popin] [Rabindran. Tagore] [Simona-G. Dima] [Mircea M. Pop] [Mircea Petean] [Dan F. Seracin] [Adrian Munteanu] [Anca Sirghie] [Radu Tuculescu] [Radu Stanca] [Iulian Boldea] [George Nina Elian] [Clelia Ifrim] [Horia Dulvac] [Dan Iancu] [Miruna Carp] [Werner Goebl] [Werner Martini] [Mihaela Albu] [George Cabas] [Mihai Pacuraru] [Dorin David] [Gabriel Dragnea] [Nina Hoza] [Luis Popa] [Geo Vasile] [Adriana Weimer] [Anan de Amir] [COLECTIA] [BIBLIOTECA] [CONTACT] [REDACTIA] [IMPRESSUM] [LINKURI UTILE]